Transilvania, o regiune istorică în constantă schimbare

Autor: T. Szabó Csaba

Transilvania era în istorie un teritoriu inter-imperial, o zonă între centru și periferie, având legături comerciale, culturale și politice intense cu Vest și Est încă din epoca neolitica. Această dualitate a regiunii a rămas o caracteristică specială a Transilvaniei și azi a devenit un brand cultural.

Începând din paleolitic, Europa – dar nu numai – este o macro-regiune cu o mobilitate culturală dinamică, mobilitate ce nu s-a oprit nici acum. Făcând parte din această macro-regiune geografică, ceea ce numim azi Europa Centrală și Est-Europeană, depresiunea Transilvaniei și Munții Carpați au reprezentat întotdeauna o regiune importantă în sistemul rutier, cultural și economic între Anatolia/Asia Mică, Levant și Europa, dar și între Asia Centrală și Europa de Vest. Această poziție geostrategică și de tranziție a Transilvaniei – ceea ce numim noi Transilvania, un termen care apare doar în epoca medievală – s-a constituit în epoca paleolitică și mezolitică, când această zonă și-a căpătat forma actuală geografică, geologică și hidrologică. Ultimul vulcan și-a încetat activitatea în urmă cu 30-35 000 de ani, astfel geologic vorbind, Transilvania nu s-a schimbat radical de atunci din punct de vedere geologic. Totuși, cadrul geografic s-a schimbat radical de multe ori: harta geografică, fauna și flora Transilvaniei în epoca neolitică, epoca bronzului, a fierului și în epoca medievală era radical diferită față de realitățile geografice și hidrologice actuale. Mureșul, de exemplu, și-a schimbat de mai multe ori cursul fluvial, la fel și flora și fauna s-a schimbat radical datorită intervențiilor umane, a urbanizării masive din epoca romană și medievală sau cea pre-modernă, Habsburgică.

În epoca neolitică (aprox. 6500-2000 î.Hr.) teritoriul Transilvaniei a reprezentat o zonă importantă, care făcea parte dintr-un orizont cultural care lega drumul Anatolia-Balcani-Europa Centrală. Sunt foarte multe studii, care încearcă asocierea patrimoniului material mobil (obiecte ceramice mai ales) cu limbile vorbite și genetica istorică a popoarelor care au trăit în această epocă. Problema însă este una extrem de delicată și imposibil de rezolvat: nu există nici o sursă scrisă, istorică care ar confirma o relație între materialul arheologic, materialul genetic și istoria lingvistică. Sunt 3 factori culturali diferiți, care nu întotdeauna se manifestă în același mod și loc. O cultură neolitică importantă pe Valea Mureșului, în inima Transilvaniei era cultura Starčevo–Körös–Criş (6200-4500 î.Hr.), care integra teritoriul Transilvaniei într-un context sud-vest balcanic, avându-și centrul în zona danubiană și sistemul hidrografic danubian. Aproximativ, tot în această zonă se formează și cultura Turdaș–Vinča, cunoscută datorită faimoaselor tăblițe de la Tărtăria, care fac parte dintr-o cultură materială balcanică, cunoscută și ca ”scrierea danubiană”, deși în această epocă, cel puțin în Transilvania, cu siguranță nu putem discuta despre un sistem de scriere. Mobilitatea neolitică însă nu exclude o relație comercială cu Anatalia și Mesopotamia.

În a doua jumătate a neoliticului european (undeva între 3300 și 2000 î.Hr.) sunt 2 schimbări importante: datorită mobilităților majore din Anatolia și partea europeană a Rusiei (Ucraina și Caucaz) în această epocă se formează harta lingvistică indo-europeană, care va reprezenta baza limbilor vorbite în majoritatea țărilor de azi în Europa. Transilvania reprezintă în această epocă o sursă importantă pentru resurse minerale și un centru comercial esențial în Europa.

Primele culturi din epoca bronzului apar în zona Munților Apuseni (grupul Șoimuș, Livezile), dar e greu de spus, dacă ele deja reprezintă un grup ”indo-european” sau nu. Epoca bronzului prezintă și în Transilvania o mobilitate intensă, o conexiune mult mai dinamică cu zona Moldovei (astfel, folosirea văilor și cheilor muntoase folosite și azi) și apariția localităților fortificate, a unei societăți militare, cu o elită militară puternică. În unele localități apar și reprezentări antropomorfe în context funerar cu origini nord-pontice.

Totuși, nici în această epocă nu putem vorbi despre o formațiune statală sau o putere dominantă care integra Transilvania, ci mai degrabă de puteri regionale, o relație de centru-periferie între localități. Scopul acestor culturi și centre fortificate era controlul asupra resurselor naturale și a căilor de comunicații principale. Transilvania e dominată în această epocă de culturile Cernavodă III, Cîlnic, Wittenberg, dar puterile din această epocă încă sunt insulare, regionale cu o mobilitate intensă europeană. Mobilitatea culturilor și popoarelor din epoca bronzului o arată și faimosul caz a discului din Nebra (Germania), care prezintă motive egiptene, și cazul lui Ötzi, omul înghețat în nordul Italiei, care dispunea de obiecte din Toscana și familia lui provenea probabil din Sicilia sau sudul Italiei. Popoarele care au locuit în perioada 6500-900 î. Hr. pe teritoriul actual al Transilvaniei nu au avut formațiuni politice stabile, nu cunoaștem autodenumirea lor, nu putem identifica limbile vorbite de ei nici măcar după apariția primelor populații indo-europene venite probabil din zone nord-pontice, anatolice sau sud-dunărene în epoca bronzului. Materialul arheologic extrem de bogat din epoca neolitică și a bronzului din Transilvania arată însă o conectivitate și mobilitate europeană, mai ales cu Balcanii, Anatolia și zona nord-pontică.

Prima populație, cunoscută după numele ei grecesc a trăit în mijlocul Transilvaniei, pe malul Mureșului în epoca lui Darius I. în secolul VI. î. Hr. Agatârșii erau o populație scito-iraniană, în relații strânse cu sciții. După secolul VI. î. Hr. Transilvania și resursele naturale (mai ales cele metalurgice și de sare) vor fi stăpânite de numeroase popoare cunoscute deja și din surse literare: sciții și mai ales, celții. Prin apariția diferitelor grupuri celtice în Transilvania, această regiune va fi integrată într-un sistem cultural și material care făcea legătură între Gallia (Franța) și Transilvania, cuprinzând o mare parte din Europa continentală. Celtizarea Transilvaniei însă nu înseamnă apariția urbanizării sau statalității. Acest fenomen se intensifică doar după apariția unor triburi tracice care apar în Transilvania în epoca elenistică: dacii. Prezența dacilor – cunoscuți și din surse literare și arheologice – reprezintă o schimbare importantă în istoria zonei, fiind primul moment când în secolul I. î. Hr. în epoca lui Burebista putem vorbi de o alianță politică – un regat constituit prin controlul centrului asupra periferiei – care se formează în Transilvania. Cultura materială și legăturile comerciale și culturale se intensifică cu sudul Dunării și cu lumea elenistică (regatul Tracic și orașele grecești de pe malul Mării Negre). Tot în această perioadă apar și primele obiecte romane în Transilvania.

Regatul dacic, sau alianța triburilor condusă de o elită aristocratică are o nouă renaștere în epoca lui Decebal în secolul I. d. Hr. Domnia lui însă se termină după două războaie daco-romane în timpul împăratului Traian, care transformă regatul dacic într-o provincie romană. Transilvania astfel va face parte între 106-271 d. Hr. din Imperiul Roman. Soarta dacilor reprezintă un mister istoric: o parte din elita aristocratică a pierit în cele două războaie, soldații tineri au ajuns in Egipt și Britannia, iar restul societății probabil a rămas în noua provincie romană, deși momentan, cel puțin epigrafic, avem doar foarte puține surse despre mobilitatea lor între sud și nord de Dunăre. Provincia Dacia a creat o societate multiculturală, un sistem urbanistic și militar, și făcea parte dintr-o mobilitate imperială care a unit o zonă vastă, din Britannia până în Siria, din Egipt până în Scandinavia.

După retragerea aureliană în 271, Transilvania devine iarăși un teritoriu de tranziție: goții, gepizii, hunii, avarii, slavii și bulgarii vor folosi resursele naturale, căile de comunicație principale și ruinele romane. Potrivit teoriei continuității, populația ”daco-romană” (o parte din fosta populație a provinciei Dacia) era prezentă în zone muntoase, trăind împreună cu populațiile sus menționate. Transilvania în secolele IV-X. reprezintă un pod cultural între Europa de Est și Imperiul Bizantin. Populațiile care ajung din est aduc și ele o cultură de tip steppe având însă legături cu lumea bizantină, persană, dar și arabă.

Infrastructura romană, ruinele orașelor din Transilvania, resursele naturale și mai ales, ocrotirea Carpaților au reprezentat principalul motiv pentru stabilirea maghiarilor în această zonă în secolele IX-XI. Zona atunci era locuită de populații slavice, bulgare, cu o cultură materială bizantină, și de populațiile transhumante. Populațiile fostului Imperiu Roman (aurelian, constantinian și mai târziu, iustinian) reprezintă noul val de populații care ajung în Transilvania din Balcani la începutul evului mediu – cel puțin după teoria imigraționistă.

Transilvania în secolul XI. devine voievodat al Regatului Maghiar arpadian, termenul de Transilvania, respectiv Ardeal fiind cunoscut din 1075 (ultra silvam, Erdő-elve). Transilvania voievodală (sec. XI-XVI.) reprezintă a doua epocă ce produce o civilizație urbană și o infrastructură statală după căderea provinciei Dacia. Transilvania voievodală în cadrul Regatului Maghiar medieval prezintă conviețuirea maghiarilor, secuilor, sașilor și a românilor, cunoscuți din surse literare și arheologice după secolul XII. Populația Transilvaniei – la fel și structura, și administrația interioară – se schimbă de nenumărate ori, fie după colonizări (sașii, teutonii, cumanii), migrații sau tragedii istorice (invazia tătarilor). Populația Transilvaniei din sec. IX. și cea din sec. XIII. este total diferită. Românii apar în sursele literare doar în această ultimă perioadă, mulți dintre ei devin mici nobili în zona Hațegului și în Maramureș, participă la adunarea voievodală din 1279, și sursele menționează și instituția de Universitas Valachorum, adică instituția de auto-guvernare a românilor în Transilvania. Situația politică internă se schimbă treptat în secolele XV-XVI.: apariția religiilor protestante (lutheranism, calvinism, unitarianism), formarea literaturii în limba maghiară, constituția elitei aristocratice (Unio Trium Nationum) și schimbările demografice datorită războaielor otomane va avea un efect și în relațiile interetnice. Transilvania – fiind periferia geopolitică a regatului maghiar medieval, dar cu o importanță economică și militară semnificativă – va avea o relație constantă cu Moldova și Țările Românești, formate în sec. XIV.

După bătălia de la Mohács din 1526, Transilvania capătă un statut cvasi-independent, fiind din nou o punte între est/orient (Imperiul Otoman) și civilizația ”vestică”/creștină (Habsburgică). Acest statut semi-periferic se vede și în politica, arta și curtea lui Gábor Bethlen. Transilvania – fiind ultimul bastion al protestantismului și al artei renascentiste, devine o putere oarecum semnificativă în epoca lui István Báthory, ctitorul universității din Cluj și Vilnius, principele Transilvaniei și regele Poloniei. Datorită curentului umanist și redescoperirea patrimoniului antic roman, românii din Transilvania – și mai târziu, și cei din Moldova – se identifică cu romanii din fosta provincie Dacia. Transilvania intră sub stăpânirea lui Mihai Viteazul între 1599-1601.

După 1690 Principatul Transilvaniei devine partea integrantă a Imperiului Habsburgic. Epoca Habsburgică reprezintă intensificarea urbanizării, orașele vor avea un aspect baroc, aristocrația intră treptat în orașe și începe industrializarea sistematică a Transilvaniei și a Banatului în secolul XVIII. Datorită schimbărilor demografice din epoca otomană și a războaielor din sec. XVI-XVII., în secolul XVIII. românii ajung majoritari în Transilvania. Această perioadă este marcată și de începuturile mișcărilor naționale reprezentate prin formarea bisericii greco-catolice, revolta lui Horea și a faimosului document Supplex libellus Valachorum Transsylvaniae. Paralel cu românii, și maghiarii au luptat pentru dorința lor de a reconstrui Ungaria istorică (medievală), deși în secolul XVIII. situația etnică și culturală este deja radical diferită față de Ungaria istorică de înainte de Mohács.

Mișcările naționale s-au intensificat în revoluția din 1848 care se transformă într-un război civil în 1849 în Transilvania, producând din păcate primele conflicte interetnice și manifestări xenofobe. Între 1849 și 1867 au loc câteva întâlniri interetnice – cel mai faimos fiind cel din Alba Iulia – însă rana produsă în 1849 din păcate a persistat. În perioada 1867 și 1918 Transilvania face parte din Imperiul Austro-Ungar. Deși perioada reprezintă o epoca de aur pentru cultura urbană, infrastructura (construirea căilor ferate, electricitate), turismul și economia bancară și industrială, conflictele etnice au continuat pe plan politic prin manifeste, memoranduri și discuții vehemente în presa locală românească, maghiară, dar și germană. Reforma administrativă și legea educației la sfârșitul secolului XIX. din păcate nu ajuta situația etnică și conviețuirea echilibrată din Transilvania (fenomenul maghiarizării). Situația regiunii era una semi-periferică: o zonă care arăta o evoluție formidabilă, dar în comparație cu vestul imperiului, era o regiune săracă, periferică.

După tragedia Primului Război Mondial, în perioada 1918-1940, Transilvania face parte din regatul României Mari. Teritoriul va fi reorganizat administrativ și se produce și o schimbare demografică, mai ales în mediul urban (românizarea administrației). Se formează o identitate locală, mai ales în cadrul maghiarilor din Transilvania (transilvanism) dar și a românilor greco-catolici. În perioada 1940-1945 Transilvania suferă o ruptură: partea nordică intră sub stăpânirea Ungariei revizioniste, iar cea sudică rămâne României. Din păcate, această ruptură se simte și azi, mai ales în comunitatea maghiară din sud. Al Doilea Război Mondial reprezintă totodată cel mai tragic moment din istoria Transilvaniei: pierderea comunității evreiești și după 1945, deportarea sașilor. Aspectul multicultural al regiunii suferă o pierdere catastrofală.

După 1945, Transilvania face parte din România comunistă și în context global, din blocul sovietic, suferind mai multe restructurări administrative. Cel mai important era între 1952-1960, când o parte din Transilvania va avea un statut de autonomie (Regiunea Autonomă Maghiară). Epoca lui N. Ceaușescu (1968-1989) reprezintă industrializarea forțată, distrugerea sistematică a patrimoniului imobil dualist și interbelic, schimbarea demografică și etnică a orașelor și dispariția treptată a sașilor din Transilvania. Maghiarii devin în această epocă ”amenințare națională”, având legături mult mai puternice cu Ungaria care – după 1985 – devine o țară mult mai liberă. Poziția geografică și culturală a Transilvaniei și a Banatului în perioada 1985-1989 reprezintă preludiul principal al revoluției. Nu este accidental, că protestele din Ungaria împotriva distrugerilor de sate și relațiile culturale bilaterale au contribuit la izbucnirea revoluției din Timișoara.

După 1990 Transilvania reprezintă o regiune cu o identitate culturală aparte, cu un caracter regional puternic. Deși demografia Transilvaniei s-a schimbat radical după 1920, regiunea reprezintă și acum o insulă multiculturală, multietnică și lingvistică cu specificități unice în Europa.

(Imagine de copertă: Schoch Frigyes/Fortepan)

Categories: In Română

Tagged as: ,