Dictat sau arbitraj? Al doilea arbiraj de la Viena și consecințele sale în istoriografia maghiară și românească

Autor: Béni L. Balogh

„Dictatul de la Viena ‒ (30 august 1940), consecinţă a crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România” ‒ acesta este titlul bombastic al volumului publicat în 1996 de Neagu Cosma.[1] Cartea, a cărei teză principală se bazează pe toposul românesc contemporan că, după „dictat”, statul „horthyst” a dus o politică de exterminare și deznaționalizare a românilor din Transilvania de Nord, este ‒ alături de multe alte volume cu un spirit asemănător[2] ‒ un bun exemplu pentru cum poate fi falsificată istoria prin lucrări de propagandă cu un ton incendiar, deghizate în lucrări științifice.  

Istoriografia românească din zilele noastre este mult mai obiectivă și mai lipsită de prejudecăți în abordarea celui de-al doilea arbitraj de la Viena. Cu toate acestea, cu câteva excepții, pozițiile istoricilor maghiari și ale celor români cu privire la arbitrajul de la Viena nu sunt încă în acord. În cele ce urmează, fără a avea pretenția de a fi exhaustivi, vom ilustra principalele puncte de discuție prin câteva lucrări specifice,[3] iar în partea finală a studiului, vom analiza dacă a existat sau nu un „genocid organizat” în Transilvania de Nord între 1940 și 1944.[4] 

Terminologie

Istoriografia maghiară și cea română diferă chiar și în ceea ce privește terminologia în evaluarea evenimentului din 30 august 1940.[5] Marea majoritate a autorilor români se referă în mod constant la el ca la un „dictat” (sau „diktat”), subliniind caracterul coercitiv al deciziei impuse Bucureștiului. Cei mai mulți subliniază faptul că acest dictat a separat de corpul țării o parte a Transilvaniei, care fusese unită cu România prin voință populară în 1918, și a supus din nou românii majoritari care locuiau acolo stăpânirii maghiare. În istoriografia maghiară, în schimb, chiar și dincolo de evaluarea diferită a evenimentului, se folosește termenul mai neutru de „arbitraj” sau de „a doua decizie de la Viena”, și aceștia sunt termenii pe care îi vom folosi și noi aici. Motivul este că, după cum vom vedea, arbitrajul a fost solicitat de partea română în speranța unei decizii mai favorabile pentru aceasta. Mai mult decât atât, la fel ca și conducerea maghiară, conducerea română și-a dat acordul în prealabil (deși sub presiune germană) să se supună necondiționat deciziei arbitrajului. După publicarea deciziei, delegații tuturor celor patru țări (Ungaria, România, Germania, Italia) au semnat protocolul, astfel încât, din punct de vedere formal, cel de-l doilea arbitraj de la Viena poate fi considerat un act internațional legal. Este o chestiune diferită faptul că, în ciuda validității sale juridice, actul nu a putut rămâne permanent, deoarece a reprezentat o decizie politică, luată în timpul războiului, pe baza echilibrului temporar de putere (favorabil puterilor Axei în acel moment) de către două state beligerante, Germania nazistă și Italia fascistă – care au fost în cele din urmă înfrânte de Aliați.

Cine a cerut arbitrajul?

Nici pe această temă nu există un acord între majoritatea istoricilor maghiari și români.[6] Gyula Juhász, în cartea sa despre politica externă a lui Pál Teleki, publicată în 1964, pe baza surselor diplomatice germane publicate în Europa Occidentală după război, ajunge la concluzia, valabilă și astăzi, că organizarea arbitrajului a fost decisă de reprezentanții puterilor Axei, dar ideea a fost lansată pentru prima dată de partea română în vara anului 1940, iar apoi, prin trimisul său la Berlin, Bucureștiul a solicitat intervenția în a doua jumătate a lunii august.[7] În schimb, majoritatea istoricilor români care se ocupă de această problemă neagă sau nu menționează că România ar fi solicitat arbitrajul. Monografia de altfel bine documentată și obiectivă a lui Aurică Simion, a cărei primă ediție a fost publicată în 1972 și a doua în 1996,[8] trebuie contestată în mai multe locuri. Cu privire la problema dacă guvernul român a solicitat sau nu arbitrajul, autorul scrie în mod contradictoriu. Pe de o parte, el recunoaște că la 26 iulie 1940, în timpul întâlnirii cu Hitler de la Berchtesgaden, partea română a ridicat problema arbitrajului, dar nu mai menționează în cartea sa pasul din 21 august, când guvernul român, prin trimisul său la Berlin, Alexandru Romalo, a solicitat intervenția lui Hitler în calitate de arbitru. În ceea ce privește comunicatul românesc din 27 august 1940, în care ambasadorul român la Berlin confirma că guvernul său va accepta „un adevărat arbitraj”, Simion afirmă, fără alte explicații, că sensul acestuia a fost „falsificat de germani”.[9]

În România, o parte însemnată a scrierilor despre cel de-al doilea arbitraj de la Viena și consecințele acesteia, publicate în anii ’80, precum și o parte însemnată a lucrărilor pe teme similare, scrise după 1989, au exprimat mai degrabă aspecte de „martirologie” națională, în detrimentul analizelor științifice imparțiale. Una dintre puținele excepții este cartea lui Cornel Grad,[10] care este caracterizată de un ton mai obiectiv. Volumul este relativ bine documentat, autorul a scos la iveală o serie de surse arhivistice românești inedite. Deși folosește și termenul „al doilea arbitraj de la Viena” pe lângă „dictatul de la Viena”, poziția lui Grad cu privire la evenimentul din 30 august 1940 este clar condamnatorie. La fel ca majoritatea istoricilor români care lucrează pe această temă, și el neagă faptul că România a cerut arbitrajul. Acceptă fără rezerve afirmația din memoriile ministrului român de externe Mihail Manoilescu că, în ziua critică de 27 august 1940, neexperimentatul ambasador român la Berlin nu a reușit să ia legătura cu autoritățile germane.[11] Însă fapt este că Romalo l-a vizitat de două ori în aceeași zi pe subsecretarul de stat pentru afaceri externe Ernst Woermann și i-a spus că românii ar accepta arbitrajul puterilor Axei, dar cer să li se permită să-și prezinte argumentele.[12]

Nota lui Ernst Woermann

Studiul introductiv al lui Vasile Pușcaș despre cel de-al doilea arbitraj de la Viena și relațiile româno-maghiare între 1940 și 1944, inclusiv situația românilor din Transilvania de Nord, publicat în 2020, plasează „dictatul de la Viena” într-un context internațional larg. El vede esența „dictatului” ‒ aceasta fiind una dintre ideile de bază ale cărții sale ‒ în faptul că puterile Axei au văzut în Transilvania un fel de teritoriu de compensaţie și, în acest fel, au putut manipula atât Ungaria, cât și România.[13] El evită însă diplomatic întrebarea cu privire la partea care a solicitat arbitrajul și, astfel, nici măcar nu reflectează asupra faptului că partea română a făcut o astfel de cerere în mai multe rânduri în vara anului 1940. Până în ultimul moment, conducerea de la București a sperat că o eventuală intervenție germană va favoriza poziția românească bazată pe principiul etnic și pe schimbul de populație, mai degrabă decât ideile revizioniste maghiare de schimbare radicală a status quo-ului. Este posibil ca această convingere să fi fost întărită și de atitudinea lui Wilhelm Fabricius, ambasadorul german la București, care, în numele guvernului său, a încercat să convingă Bucureștiul să ajungă la un acord cu Ungaria, dar a lăsat să se înțeleagă în permanență că ideile românești nu erau departe de planurile germane. În plus, guvernul român se aștepta doar la o ajustare minoră a frontierei și a sperat că delegația sa va avea posibilitatea de a-și prezenta poziția înainte de luarea deciziei. Faptul că acest lucru nu s-a mai întâmplat și amploarea pierderii teritoriale au șocat conducerea românească: ministrul de externe Manoilescu și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit când a fost anunțată decizia.

Ministrul român de externe Mihail Manoilescu (din stânga) și observatorul Valeriu Pop studiază harta noii granițe româno-maghiare. Sursa: L. Balogh Béni: A magyar–román kapcsolatok 1939–1940-ben és a második bécsi döntés. Csíkszereda, 2002, 419.

Ottmar Trașcă, istoric din Cluj-Napoca, este cel mai bun expert român din prezent în ceea ce privește cel de-al doilea arbitraj de la Viena și relațiile româno-ungare între 1940 și 1944. Trașcă ‒ spre deosebire de majoritatea autorilor români ‒ cunoaște literatura maghiară pe această temă și se referă la ea în lucrările sale.[14] Abordarea sa este imparțială și obiectivă, iar concluziile sale, bazate pe studiul surselor arhivistice românești, maghiare și germane, sunt corecte. Într-unul dintre studiile sale, Traşcă a constatat cu privire la o notă a lui Ion Gigurtu din 29 iunie 1940, necunoscută anterior în literatura de specialitate, în care politicianul român, numit prim-ministru câteva zile mai târziu, a lansat posibilitatea unui arbitraj germano-italian, că acest document menționează pentru prima dată arbitrajul puterilor Axei ca o posibilă soluție la disputa teritorială dintre Ungaria și România.[15] Studiul prezintă și faptul că, potrivit procesului-verbal oficial al întâlnirii cu Hitler de la Berchtesgaden, din 26 iulie 1940, liderii români au încercat să sondeze poziția germană cu privire la un eventual arbitraj, cea din acest proces-verbal fiind a doua mențiune a arbitrajului în documentele contemporane, după nota din 29 iunie. „Mai mult […] ideea arbitrajului avea să fie reluată de oficialii români în ultima decadă a lunii august, fapt ce va influenţa deznodământul din 30 august 1940” – își sintetizează istoricul opiniile cu privire la această chestiune.[16] Citind studiile lipsite de prejudecăți ale lui Ottmar Trașcă, se pare că mai există o speranță pentru un dialog real între istoricii maghiari și români experţi în domeniu, care ar putea să le apropie pozițiile.

Palatul Belvedere

Aceeași speranță este alimentată și de articolul lui Dorin Stănescu din numărul din august 2020 al revistei Historia, o revistă lunară de popularizare de înaltă calitate, editată la București, dedicată celui de-al doilea arbitraj de la Viena. Stilul autorului este sobru, studiul încearcă să evalueze în mod obiectiv istoriografia maghiară contemporană pe această temă. El consideră că este remarcabil faptul că în acest domeniu au fost elaborate lucrări maghiare „de bună calitate”, bine documentate, care sunt disponibile și în limbi străine. Adevărat, notează el, „uneori, din aceste lucrări mai răzbat notele vechilor animozităţi faţă de români şi, desigur, justeţea poziţiilor maghiare”.[17] Concluzia este că, din punct de vedere terminologic, istoriografia maghiară și cea română au multe în comun în ceea ce privește studiul Trianonului și al celui de-al doilea arbitraj de la Viena. Astfel, scrie el, pentru maghiari, Trianonul este un dictat[18] iar evenimentul din 30 august 1940 este văzut drept Arbitraj/Partaj. „De cealaltă parte, pentru noi, românii, Trianonul este un act legitim şi, invers, actul de la Viena este văzut drept un Dictat.”[19] Cu toate acestea, afirmația lui Stănescu conform căreia „ungurii au apelat și au cerut direct arbitrajul Germaniei” este greșită.[20] În vara anului 1940, guvernul maghiar a urmat principiul conform căruia Ungaria nu trebuia să ceară intervenția germano-italiană în disputa româno-maghiară sau eventualul arbitraj al puterilor Axei, deoarece acest lucru ar fi însemnat și un consimțământ prealabil pentru acceptarea oricărei soluții. „Interesele noastre cereau ca românii să solicite arbitrajul sau ca Puterile Axei să își exprime intenția de a face acest lucru” – îi scria primul ministru Pál Teleki guvernatorului Miklós Horthy la 1 septembrie 1940.[21] Potrivit lui Teleki, în acest caz, ar fi posibil să se mențină și aparența că Ungaria nu se teme de război, că are încredere în forța sa militară și că, prin urmare, sacrificiile nu ar trebui făcute de Ungaria, ci de România.[22] Șeful Statului Major, Henrik Werth, pe de altă parte, i-a declarat de fapt, cu o ocazie, atașatului aerian german Cuno Fütterer că Ungaria dorea un arbitraj. Cu toate acestea, ministrul de externe István Csáky i-a comunicat ulterior ambasadorului german la Budapesta, Otto von Erdmannsdorff că „această declarație este în contradicție directă cu politica guvernului”.[23]

Transilvania de Nord: un „genocid organizat”?

Până în prezent, opinia publică din România, precum și o parte a publicisticii și a istoriografiei continuă să considere intrarea armatei maghiare în nordul Transilvaniei, în septembrie 1940, și cei patru ani de dominație maghiară care au urmat, drept un „genocid” sistematic și planificat în prealabil împotriva poporului român. Unul dintre precursorii lucrărilor de propagandă românească, care au privilegiat aspectele de martirologie națională în detrimentul analizei imparțiale și științifice, este lucrarea acut antimaghiară despre Transilvania a jurnalistului american Milton G. Lehrer, scrisă inițial în limba franceză (Le problème transylvain vu par un américain. La Transylvanie – terre roumaine). Publicată pentru prima dată în octombrie 1944 în traducere românească, cartea a fost reeditată în 1989 și 1991.[24] Întreaga lucrare a fost concepută în spiritul pregătirii României pentru viitoarea conferință de pace și pledează pentru restabilirea granițelor de la Trianon. În secțiunea finală despre ocupația maghiară a Transilvaniei de Nord, autorul adoptă opiniile extremiste despre „barbarismul asiatic” al ungurilor și „miile de barbarii comise de bandele horthyste”, apărute în propaganda și presa românească a vremii, precum și în discursul public. Potrivit impresiilor sale, toate acestea făceau parte dintr-un plan maghiar bine pus la punct de „exterminare” a românilor. Mai multe dintre afirmațiile sale au fost reluate în lucrările de propagandă de mai târziu și în unele lucrări românești de după 1990.[25]

„Studiul” lui Mircea Mușat și Vasile Bobocescu, publicat cu ocazia împlinirii a patruzeci de ani de la al doilea arbitraj de la Viena, este un exemplu tipic de utilizare a istoriografiei în scopuri propagandistice, în ciuda faptului că autorii au avut acces la surse arhivistice românești serioase.[26] Lucrarea „demască” „teroarea horthystă” care a urmat dictatului, „crimele rușinoase” comise în mod organizat și prezintă un tablou apocaliptic al condițiilor din nordul Transilvaniei între 1940 și 1944. Potrivit autorilor, „ocupanţii horthyşti au trecut la aplicarea unui program de reprimare sîngeroasă a românilor şi celorlalte naţionalităţi în vederea exterminării lor fizice, pentru a schimba artificial raportul demografic în favoarea populaţiei ungare în încercarea de a justifica eventuala permanentizare a regimului de ocupaţie.”[27]

În limbajul de astăzi, autorii au acuzat administrația maghiară din Transilvania de Nord de „genocid organizat”, falsificând astfel istoria.

Dar și după 1990, o serie de lucrări istorice românești s-au ocupat de istoria Transilvaniei de Nord între 1940 și 1944. Deși controlul politic a fost desființat și cenzura a fost abolită, naționalismul a rămas tendința dominantă.[28] Majoritatea lucrărilor se concentrează doar asupra începutului și ultimelor luni ale perioadei, cum ar fi intrarea trupelor maghiare, perioada administrației militare, atrocitățile și suferințele populației românești, sau Holocaustul precum și „eliberarea” românească a regiunii în toamna anului 1944.[29]

În perioada de dinaintea schimbării regimului in Ungaria din 1990, istoria Transilvaniei de Nord între 1940 și 1944 nu a fost în prim-planul cercetărilor recente.[30] Istoriografia maghiară a acordat relativ puțină atenție acestui subiect, iar majoritatea evaluărilor au avut un ton critic și autocritic.[31] De exemplu, Erdély története (Istoria Transilvaniei), publicată în 1986 în trei volume, sublinia faptul că vorbele de reconciliere ale primului ministru Teleki față de români au rămas simple „urări scrise” în perioada de după arbitraj. În volumul al treilea citim că: „Armata maghiară sosită la începutul lunii septembrie nu a întâmpinat rezistență, dar totuşi au avut loc mai multe incidente, inclusiv atrocități grave la Ip și Treznea, comise de o subunitate militară, care a ucis numeroşi locuitori români. Astfel, a început politica de naționalitate bazată pe reciprocitate.”[32]

Despre atrocitățile antiromânești în istoriografia maghiară

Atrocitățile antiromânești comise în timpul și după intrarea armatei maghiare în Transilvania de Nord, problema naționalităților în Transilvania de Nord între 1940 și 1944 și politica maghiară faţă de naţionalităţi sunt discutate în detaliu în istoriografia maghiară de după schimbarea regimului, mai precis în lucrările lui Balázs Ablonczy, Nándor Bárdi, Levente Benkő, Gábor Egry, Péter Hámori, Péter Illésfalvi, Béni L. Balogh, Ignác Romsics, Zoltán Szász, András Tóth-Bartos, Loránt Tilkovszky și ale altora.[33] O mențiune specială merită volumul documentar al lui Tamás Sárándi, publicat în 2016, cu un amplu studiu introductiv, care descrie istoria administrației militare maghiare din Transilvania de Nord între 5 septembrie și 26 noiembrie 1940, incluzând noi surse arhivistice, cu un accent deosebit pe problema naționalității.[34]

Sintetizând rezultatele cercetărilor efectuate până în prezent, se poate spune că în timpul intrării armatei maghiare în septembrie 1940 au avut loc atrocități antiromânești foarte grave, dintre care cele mai flagrante au fost masacrele de la Treznea și Ip, comise de unele unități ale armatei.[35] În 9 septembrie, în satul Treznea din județul Sălaj, s-a tras asupra armatei maghiare. Ca răspuns, armata a exterminat aproximativ 80 de săteni români și a incendiat 27 de case. Responsabilitatea comandantului batalionului, locotenent-colonelul Károly Ákosi, nu este diminuată de faptul că, înainte de masacru, în rândurile soldaților maghiari a izbucnit panica din cauza împușcăturilor. În satul Ip, tot în județul Sălaj, compania aflată sub comanda locotenentului major Zsolt Bedő a ucis 154 de români – bărbați, femei, bătrâni și copii – în noaptea de 13-14 septembrie. Incidentul a avut loc sub efectul zvonului potrivit căruia, cu câteva zile mai devreme, un român ar fi dat un coș de mere cu o bombă soldaților, omorând doi. (Cele două decese s-au datorat, de fapt, neglijenței.) Este un fapt că asupra soldaților maghiari s-a tras sporadic în Sălaj, dar acest lucru nu justifică în niciun caz acest nivel de represalii brutale. Atrocități similare au avut loc și la Zalău: în 7 septembrie, cinci români au fost uciși de trupele de honvezi aflate în trecere. În Huedin, în ziua intrării trupelor, 10 septembrie, preotul ortodox din localitate a reușit să provoace furia mulțimii cu remarcile sale, care s-a extins apoi și la un polițist român. Ambii au fost linșați.

Cunoaștem însă și cazuri în care soldații au împiedicat populația maghiară să se răzbune împotriva românilor. De exemplu, în 7 septembrie, în comuna Horoatu Cehului, în apropiere de Cehu Silvaniei, locotenentul major Gábor Éltető a convins mulțimea furioasă să renunțe la linșaj. Potrivit mai multor rapoarte militare românești, unul dintre motivele numeroaselor incidente a fost refuzul populației din satele românești de a arbora drapelul maghiar cu ocazia intrării trupelor.[36]

Toate aceste evenimente au contrastat puternic cu opiniile relativ tolerante în ceea ce privește problema națională ale prim-ministrului Pál Teleki și cu declarațiile reconciliatoare făcute de partea maghiară în timpul invaziei. De asemenea, a fost în contradicție directă cu directivele emise de Înaltul Comandament maghiar în 31 august, care reglementau comportamentul trupelor care intrau în Transilvania de Nord.[37]

Documentul a dispus următoarele: „membrii trupelor de eliberare nu sunt chemați să se răzbune împotriva vinovaților din ultimii 22 de ani. Trupele trebuie instruite să se abțină de la acțiunile individuale. Dacă va fi nevoie de represalii, acestea vor fi executate de organele administrației militare. Răzbunarea individuală trebuie să fie interzisă și împiedicată.”[38] De asemenea, documentul a impus cu strictețe un comportament corect față de minorități.

„În toate cazurile, tratamentul românilor și al altor naționalități trebuie să fie corect și echitabil și să fie caracterizat de umanitatea unui soldat maghiar. Nu folosiți termenul «valah» în fața lor, pentru că îi jignește. În astfel de cazuri, folosiți termenul «român».”

Este adevărat că, în caz de sfidare sau de rezistență armată, a prevăzut represalii dure, „mai ales dacă acestea pornesc de la elemente românești sau comuniste”.[39] Pentru a evita ciocnirile, Înaltul Comandament a considerat oportună limitarea contactelor cu populația română „la minimul strict necesar”.

Concomitent cu intrarea honvezilor − până la 26 noiembrie 1940 − în Transilvania de Nord a fost introdusă o administrație militară. Aceasta s-a dovedit fundamental incapabilă de a trata cu tact problema națională: a internat în masă oameni nevinovați, inclusiv mulți români, și a expulzat sute de familii de coloniști români, în special din județul Bihor. Noi atrocități antiromânești grave au avut loc, de exemplu, la Mureșenii de Câmpie și Sucutard, în Câmpia Transilvaniei. În 4 octombrie, ca răspuns la expulzarea în masă a maghiarilor din sudul Transilvaniei, guvernul maghiar a ordonat adunarea și expulzarea din ţară a peste 280 de intelectuali români de marcă din Oradea, printre care și episcopul Nicolae Popovici, în șapte vagoane de marfă. În aceeași zi, trei sute de familii de români trebuiau să fie expulzate din Cluj, conform ordinului.[40]

Guvernul Teleki, care în toamna anului 1940 încercase să tempereze administrația militară din Transilvania de Nord, a luat acum calea represaliilor. Aceasta a fost un pas greșit și, de asemenea, a contrazis politica faţă de naționalităţi relativ tolerantă a guvernelor maghiare din acea vreme, care sublinia importanța reconcilierii între popoarele din Transilvania.[41] Nici răspunsul românesc nu a întârziat să apară, iar acest lucru a marcat începutul unei politici de naționalitate bazată pe reciprocitate, care a rămas una dintre principalele caracteristici ale politicii faţă de minorităţi a celor două guverne, cu diferite grade de intensitate, până în august 1944.

Români din Transilvania de Nord, 1940. Sursa: Fortepan, 92565

Intrarea trupelor maghiare a fost precedată de puternică teamă în rândul populației românești. Starea de isterie generală a românilor din nordul Transilvaniei este bine ilustrată de faptul că la postul de jandarmi românesc de la graniță, de pe Feleac, cinci sau șase refugiați îngroziți din Cluj au povestit în lacrimi că în dimineața zilei de 12 septembrie, populația maghiară și poliția din Cluj au început să aresteze, să tortureze și să ucidă români fără motiv. Au pretins că la Cluj-Mănăștur, 30 de persoane ar fi fost arestate și duse la o destinație necunoscută. La Someşeni, cinci polițiști români ar fi avut urechile și nasurile tăiate, iar paznicul din fața Operei ar fi fost „ucis și tăiat în bucăți”.[42] Aceste povești de groază însă nu erau adevărate, nefiind susținute de alte surse decât relatările unor refugiați panicați, induși în eroare sau care au denaturat adevărul în mod deliberat,[43] de articolele incendiare și pline de ură împotriva Ungariei din presa românească din acea vreme și materialele de propagandă românească.

Exagerarea de către partea română a atrocităților comise efectiv în timpul intrării trupelor maghiare în Transilvania de Nord și a celor patru ani de dominație maghiară a fost un fenomen obișnuit în acele săptămâni și luni. Poveștile de groază despre cruzimile comise corespundeau toposului românesc contemporan al barbariei maghiarilor „însetați de sânge” și îl întăreau.

Este adevărat că a existat un „genocid organizat” în Transilvania de Nord între 1940 și 1944? Pe baza documentelor de arhivă maghiare și a cercetărilor efectuate până în prezent, este clar că nu se poate vorbi despre așa ceva. La nivelul guvernului maghiar, al Înaltului Comandament și al administrației maghiare din Transilvania de Nord, nu a existat un astfel de plan și nici nu s-a ridicat problema „exterminării” sau asimilării forțate a populației românești. Cei mai influenți actori din domeniul politicii faţă de minorităţi au considerat că Ungaria este un stat multietnic, în care deşi minoritățile nu au un statut juridic colectiv, adică autonomie, dar nici asimilarea sau restaurarea completă a relațiilor din 1918 nu sunt opțiuni viabile. Ei au văzut soluția mai degrabă în câștigarea unor mase largi de minorități. Scopul politicii faţă de naționalităţi nu a fost asimilarea lingvistică, ci mai degrabă transformarea identității de sine și – pe lângă asigurarea primatului maghiarimii – obținerea loialității necondiționate a naționalităților față de statul maghiar.[44] Iar la nivel local, la fel ca autoritățile române din Transilvania de Sud, au acționat foarte frecvent pe baza principiului reciprocităţii, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Desigur, au existat ‒ dar nu la nivelul factorilor de decizie politică ‒ idei diferite de cele ale guvernului maghiar, care au respins politica guvernului faţă de minorităţi, și care ar fi „exclus” minoritățile din țară sau le-ar fi forțat să se asimileze în mod voluntar. Aceasta a fost de exemplu și opinia lui Tibor Baráth, un profesor universitar de istorie din Cluj, care mai târziu a devenit celebru pentru opiniile sale de extremă dreapta.[45]   

În timpul războiului, guvernele maghiare nu au luat în considerare nici posibilitatea unui schimb de populație sau a relocării. Un exemplu contrar poate fi socotit pro-germanul Henrik Werth, Şeful Statului Major al Ungariei, care, într-un memorandum din 19 august 1941, a propus primului ministru László Bárdossy ca Ungaria să ia parte la războiul antisovietic cu o forță mai mare, pe baza unui angajament voluntar, iar în schimb să ceară restabilirea granițelor vechi de o mie de ani și, potrivit unor presupuse planuri germane, expulzarea naționalităților slave și românești care trăiau în cadrul acestor granițe. „Astfel, Bazinul Carpatic va fi habitatul exclusiv al maghiarilor, locuit de rasa maghiară.”[46] Premierul a respins ferm această idee, calificând-o drept imposibilă de realizat și dăunătoare:

„Este greu de imaginat că puterile Axei, care au creat ordinea europeană, ar fi dori să creeze un vid în bazinul Carpaților, chiar și ca recompensă, și să se angajeze în sarcina extrem de dificilă de a reloca 8 milioane de oameni pentru a face acest lucru. Sunt convins că aceasta nu este o așteptare realistă. Ideea exprimată în memorandumul Șefului Statului Major este o fantezie, a cărei punere în practică este de neconceput și a cărei realizare – având în vedere forțele actuale ale poporului maghiar – nici nu ar fi deloc în interesul țării.”[47]

Cu toate acestea, guvernul a încercat să minimalizeze prezența românească în Transilvania de Nord în economie, cultură și viața de zi cu zi.[48] Dar și politicienii maghiari din Transilvania de Nord, care trecuseră de la o poziție minoritară la una majoritară, au considerat consolidarea societății maghiare transilvănene și a influenței maghiare ca fiind una dintre sarcinile lor cele mai urgente.[49] Atitudinile de excluziune atât din partea maghiară, cât și din partea română (în sudul Transilvaniei) au făcut ca Transilvania de Nord și de Sud să devină din ce în ce mai mult o lume de comunități etnice care se închid şi se înfruntă.

Note

[1] Neagu Cosma: Dictatul de la Viena (30 august 1940), consecinţă a crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România. F. 1., 1996.

[2] Vezi, de ex., Aurel Sergiu Manolescu: Înainte şi după Dictatul de la Viena. Bucureşti, 2000; Mihai Stratulat: Revizionismul şi neorevizionismul ungar. Bucureşti, 1994.

[3] Aș dori să le mulțumesc lui Nándor Bárdi și Tamás Sárándi pentru sugestiile și completările aduse la manuscrisul studiului de față.

[4] Pentru istoriografia celui de-al doilea arbitraj de la Viena și a celor patru ani care au urmat, a se vedea, de ex., Sárándi Tamás: Észak-Erdély 1940‒1944 közötti története a román történetírásban. Limes, 2006. 2. 131-137; Egry Gábor: „Kis magyar világ” ‒ történeti megközelítések. Limes, 2006. 2. 139-142.; Tóth-Bartos András: Észak-Erdély 1940‒1944. Szakirodalmi áttekintés. Limes, 2012. 2. 51-64.

[5] La 30 august 1940, în Sala de Aur a Palatului Belvedere din Viena, ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop și ministrul italian de externe Galeazzo Ciano au pronunţat în mod solemn al doilea arbitraj de la Viena. Conform acestuia, aproximativ două cincimi din cei 103.000 km2 de teritoriu care fuseseră atribuite României în 1920 au fost restituite Ungariei (Transilvania de Nord și Ținutul Secuiesc). Pentru contextul deciziei, arbitrajul în sine și consecințele sale, vezi L. Balogh Béni: A magyar–román kapcsolatok 1939 ‒ 1940-ben és a második bécsi döntés. Csíkszereda, 2002; Idem: A második bécsi döntés: amikor Hitler ceruzája vastagon fog. Transindex, 21 august 2010. (Data accesării: 19 august 2021); Sárándi Tamás: A második bécsi döntés. Elözmények ‒ következmények. Erdélyi Krónika, 30 august 2020. (Data accesării: 19 august 2021); Ottmar Traşcă: Relaţiile politice şi militare româno–germane, septembrie 1940  ̶  august 1944. Cluj-Napoca, 2013, 19–116.

[6] Pentru un scurt rezumat al subiectului, vezi L. Balogh Béni: A döntőbíráskodás kérdése a magyar‒román kapcsolatokban 1940 nyarán. Korunk, 2012. 3. 76-84.

[7] Juhász Gyula: A Teleki-kormány külpolitikája, 1939–1941. Budapest, 1964, 178-211. Pe baza monografiei sale, Juhász a publicat în 1987 un important studiu despre al doilea arbitraj de la Viena. Juhász Gyula: A második bécsi döntés. In: Magyarságkutatás. A Magyarságkutató Csoport évkönyve. Coord. principal Idem. Coord. Kiss Gy. Csaba. Budapest, 1987. 

[8] Aurică Simion: Dictatul de la Viena. Ediţia a II-a. Bucureşti, 1996. Prima ediție a lucrării nu a putut fi publicată decât într-o formă modificată, trunchiată, în conformitate cu așteptările Partidului Comunist Român. Ediția a doua, apărută postum, conține textul original al manuscrisului.

[9] Ibidem, 308.

[10] Cornel Grad: Al doilea arbitraj de la Viena. Iaşi, 1998.

[11] Ibidem, 46.

[12] Vezi, de ex., nota lui Ernst Woerman, șef al Departamentului Politic al Ministerului German de Externe. Berlin, 27 august 1940. În limba engleză: Documents on German Foreign Policy, 1918–1945. Series D (1937-1945), Volume X, The War Years, June 23 ‒ August 31, 1940. London, 1957, doc. nr. 399, 552. (Data accesării: 19 august 2021). Traducerea în limba maghiară: L. Balogh: A magyar–román kapcsolatok 1939‒1940-ben… doc. nr. 9, 386-387.

[13] Vasile Puşcaş: Dictatul de la Viena, Transilvania şi relaţiile româno-ungare (1940-1944). Cluj-Napoca, 2020, 13-113.

[14] Vezi, de ex., Ottmar Traşcă: Relaţiile româno-ungare şi problema Transilvaniei, 1940‒1944. I. In: Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”. XLI. Iaşi, 2004, 311-349; Idem: Relaţiile româno-maghiare şi problema Transilvaniei, 1940-1944. II. In: Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”. XLII. Iaşi, 2005, 377-408.

[15] Idem: Al III-lea Reich şi relaţiile româno-maghiare, iunie-august 1940. In: Al II-lea Arbitraj de la Viena din 30 august 1940. Antecedente şi consecinţe. Coord. L. Balogh Béni ‒ Cornel Grad ‒ Sárándi Tamás ‒ Ottmar Traşcă. Satu Mare, 2011, 71.

[16] Ibidem, 73.

[17] Dorin Stănescu: Mărul otrăvit al lui Hitler. Arbirajul de la Viena. Historia, august 2020, 26.

[18] Trianonul reprezintă, într-adevăr, unul dintre cele mai tragice capitole din istoria maghiară a secolului XX, dar este mai potrivit să folosim termenul „tratat de pace” în loc de „diktat”, deoarece reprezentanții guvernului maghiar au semnat documentul. În istoriografia maghiară s-a impus termenul de „tratatul de pace de la Trianon”, deși se întâlnește uneori și termenul „dictat”.

[19] Stănescu: op. cit. 26.

[20] Ibidem, 30.

[21] Horthy Miklós titkos iratai. Coord. Szinai Miklós – Szűcs László. Ediția a doua. Budapest, 1963, documentul nr. 49, anexa nr. 1, 248. Idézi L. Balogh: A magyar‒román kapcsolatok 1939‒1940-ben… 292.

[22] Juhász: op. cit. 185.

[23] Horthy Miklós titkos iratai… documentul nr. 49, anexa nr. 1, 248-249.; Juhász: op. cit. 191. Apud L. Balogh: A magyar‒román kapcsolatok 1939‒1940-ben… 292.

[24] Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american. Cluj-Napoca, 1991.

[25] L. Balogh Béni: Küzdelem Erdélyért. A magyar‒román viszony és a kisebbségi kérdés 1940‒1944 között. Budapest, 2013, 14. Cf. Béni L. Balogh: The Second Vienna Award and the Hungarian‒Romanian Relations, 1940‒1944. Social Science Monographs, Boulder, Colorado, Atlantic Research and Publications, 2011, 4.

[26] Mircea Muşat – Vasile Bobocescu: Împotriva unei nedreptăţi istorice; 40 de ani de la marile manifestaţii populare împotriva Dictatului fascist de la Viena. Anale de Istorie, 1980. 3. 75-104.

[27] Ibidem, 97.

[28] Vezi, de exemplu, volumul lui Neagu Cosma menționat la începutul acestui studiu, precum și lucrările enumerate în nota nr. 2.

[29] Sárándi: Észak-Erdély 1940‒1944 közötti története a román történetírásban… 132.

[30] Vezi sintezele: Egry: „Kis magyar világ”… op. cit.; Tóth-Bartos: Észak-Erdély 1940‒1944… op. cit. Ambii autori discută și istoriografia acestei probleme înainte și după 1990.

[31] Vezi, de ex., Tilkovszky Loránt: Revízió és nemzetiségpolitika Magyarországon, 1938–1941. Budapest, 1967; Csatári Dániel: Forgószélben. (Magyar–román viszony 1940–1945). Budapest, 1968.

[32] Köpeczi Béla: Kitekintés: Erdély útja 1918 után. In: Erdély története. III. 1830-tól napjainkig. Coord. Szász Zoltán.Budapest, 1986, 1754.

[33] Menționăm doar o singură lucrare a fiecăruia dintre autorii enumerați. Ablonczy Balázs: A visszatért Erdély, 1940–1944. [Budapest], 2011, 227-244; Bárdi Nándor: A múlt mint tapasztalat. A kisebbségből többségbe került erdélyi magyar politika szemléletváltása, 1940‒1944. In: Idem: Otthon és haza. Tanulmányok a romániai magyar kisebbség történetéről. Csíkszereda, 2013, 169‒206; Benkő Levente: Magyar nemzetiségi politika Észak-Erdélyben (1940–1944). Pro Minoritate, 2002/Ősz, 7-41; Egry Gábor: Tükörpolitika. Magyarok, románok és nemzetiségpolitika Észak-Erdélyben, 1940‒1944. Limes, 2010. 2. 97-111; Hámori Péter: Székely–oláh katolikus sorstörténet. Regio, 2007. 2. 189-222; Illésfalvi Péter: „Édes Erdély itt vagyunk…”. Az 1940-es erdélyi bevonulás során történt atrocitásokról. Pro Minoritate, 2004/Tavasz, 58-77; L. Balogh: Küzdelem Erdélyért… op. cit.; Romsics Ignác: Erdély elvesztése, 1918‒1947. [Budapest], 2018, 335-340; Szász Zoltán: Válság-monitoring Erdélyben 1940–1942. A német–olasz különmegbízottak vizsgálódásai. In: Kelet-Európa: történelem és sorsközösség. Szerkesztette: Krausz Tamás. Budapest, 2006, 270-284; Tóth-Bartos András: Birtokpolitika Észak-Erdélyben, 1940‒1944. Korall, 47 (2012), 101-125; Tilkovszky Loránt: Nemzetiségi politika Magyarországon a 20. században. Debrecen, 1998, 80-95.

[34] Sárándi Tamás (coord.): Levezényelt visszacsatolás. A magyar katonai közigazgatás Észak-Erdélyben, 1940. Csíkszereda, 2016.

[35] În cele ce urmează, ne bazăm în principal pe următoarea lucrare: L. Balogh: Küzdelem Erdélyért… 69-73. Cf. Idem: Megtorlás, etnikai homogenizálás. A kisebbségi kérdés a magyar–román kapcsolatrendszerben, 1940–1944. Limes, 2010. 1. 79-94.

[36] Florica Dobre et al.: Anul 1940. Armata română de la ultimatum la dictat. Documente. Vol. II. Bucureşti, 2000, 206. sz. dokumentum, 343. Cf. Ibidem, documentul nr. 187, 306.

[37] Hadtörténelmi Levéltár, M. kir. I. gyorshadtest parancsnokság, 1940. 1. osztály, sz. n. 600-601. f. Apud L. Balogh: Küzdelem Erdélyért… 62. Documentul este publicat integral de Sárándi: Levezényelt visszacsatolás… documentul nr. 1, 193‒196.

[38] Sárándi: Levezényelt visszacsatolás… 194.

[39] Ibidem, 195. Acordul nr. 2, încheiat de comisia militarâ româno-maghiarâ, care s-a întrunit între 1 și 15 septembrie 1940, prevedea următoarele: „7. Civilii care se opun trupelor de ocupație vor fi tratați în conformitate cu acordurile internaționale și vor fi considerați de către autoritățile maghiare drept franc-tireuri.” Diplomáciai iratok Magyarország külpolitikájához, 1936–1945. V. Magyarország külpolitikája a nyugati hadjárattól a Szovjetunió megtámadásáig, 1940–1941. Coord. Juhász Gyula. Budapest, 1982, documentul nr. 336, 540.

[40] Pentru relatarea detaliată a unui român expulzat din Cluj, vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet Militar Ion Antonescu, dos. 124/1940, f. 3‒4. Cf. Petru Groza: A börtön homályában: Malmaison, 1943‒1944 telén. Budapest, 1986, 166-168.

[41] Despre politica privind minoritățile naționale ale guvernelor maghiare, vezi Kiszolgáltatva. A dél-erdélyi magyar kisebbség 1940‒1944 között. Coord. și studiu introductiv: L. Balogh Béni. Csíkszereda, 2013, 20-26.

[42] Dobre: op. cit. vol. II, documentul nr. 192, 311.

[43] În procesele-verbale românești luate de la refugiații din Transilvania de Nord după ce au trecut granița, poveștile de groază erau întotdeauna relatate de oameni care auziseră despre presupusele atrocități de la alții. Pentru mai multe informații despre procesele-verbale românești, vezi Sárándi Tamás: Nemzetiségpolitikák mérlege. A magyar és a román lakosságot 1940‒1944 között ért sérelmek vizsgálata a német‒olasz tiszti bizottságok múködésének tükrében. Magyar Kisebbség, 2014. 1. 112-113.

[44] Egry: Tükörpolitika…108-109. Este adevărat, însă, și că, în paralel, au încercat să favorizeze fuga conducerii intelectual-politice românești din Transilvania de Nord, deoarece credeau că membrii acesteia nu mai puteau fi câștigați pentru sprijinirea politicii statului maghiar.

[45] Juhász Gyula: Uralkodó eszmék Magyarországon 1939–1944. Budapest, 1983, 171-173.

[46] Horthy Miklós titkos iratai… documentul nr. 59, 305-306.

[47] Ibidem, 307.

[48] Ablonczy: op. cit. 230.

[49] Bárdi: op. cit. 179-194.

Articolul a fost tradus de Lóránd Rigán