Edictum Tolerantiae, emis la 8 noiembrie 1781, a deschis un nou capitol în istoria confesională a Transilvaniei. Reînnoirea religioasă ce se manifestă după această dată a avut un impact asupra tuturor cultelor religioase din provincie. Pe lângă construirea de noi biserici și școli, sau renovarea celor deja existente, reorganizarea structurilor bisericești a primit un nou avânt, acesta constând, desigur, și în convertiri sau creare de noi eparhii.
Însă, acest proces a reprezentat pentru Biserica Catolică o pierdere foarte serioasă. În trecut, Curtea de la Viena a făcut tot posibilul pentru întărirea catolicismului în Transilvania și pentru redobândirea pozițiilor pierdute odinioară. Acest scop a servit și la atragerea în sânul Bisericii Catolice și a românilor ortodocși din Imperiu. Dar Biserica Greco-Catolică astfel creată a fost supusă tot timpul pericolului nesupunerii religioase. În special în Maramureș și în Munții Apuseni, populația a rămas în continuare fidelă credinței ortodoxe; în plus, de peste Carpați soseau în permanență călugări cu scopul de a reconverti la ortodoxism românitatea transilvană. Fiindcă românii din Imperiu nu și-au dobândit privilegiile politice și sociale dorite, cu ajutorul cărora și ei ar fi intrat în rândul națiunilor privilegiate din Transilvania, nici după semnarea înțelegerii, ei au devenit tot mai reticenți față de confesiunea catolică. Omul simplu de la țară abia dacă sesiza vreo diferență între ritualurile vechiului și noului cult astfel că, în momentul în care Iosif al II-lea a emis edictul de toleranță, comunități întregi decid să părăsească cultul greco-catolic și să se întoarcă la cel ortodox.
Această reîntoarcere la cultul ortodox a constituit momentul care a făcut ca Iosif al II-lea să conștientizeze că în Transilvania lucrurile au luat o turnură nedorită pentru Viena și Biserica Catolică. Planul său inițial a fost să spargă stăpânirea absolută a Bisericii Catolice și să stopeze abuzurile și prigonirile. Însă totul a dus la un atac puternic a non-catolicilor împotriva Bisericii. Relatarea episcopului Ignác Batthyány doar a mărit neliniștea împăratului. Conform acestuia, abolirea pedepselor pentru apostazie (13 ianuarie 1782) a stârnit o reîntoarcere masivă la cultul ortodox. Situație asemănătoare se înregistra și în cazul cultelor calvin-reformat și unitarian. În această perioadă se produce uniformizarea confesională în satele din scaunul secuiesc Kézdi: de exemplu, în Albiș (azi în județul Covasna), în primăvara anului 1782, din totalul de 400 de suflete, 30 de persoane au trecut la religia calvin-reformată.[1]
La propunerea episcopului catolic și a cancelariei transilvănene, Iosif al II-lea emite la 22 mai 1782 un act prin care se dorea stoparea acestor convertiri în masă. Acesta stipula că pot părăsi cultul catolic doar acele persoane care au participat la un curs de șase săptămâni, ținut cu iubire și blândețe creștinească, care la început era organizat în mănăstiri, iar mai târziu în parohii. În cazul în care o localitate întreagă decidea să părăsească cultul catolic, episcopul era obligat să trimită în localitate un învățător capabil, care să organizeze cursuri în grup pentru enoriași. Pentru ca acest curs de șase săptămâni să nu fie impus prin forță judecătorească, preotului non-catolic i se interzicea să primească în comunitatea sa vreun catolic care nu deținea dovada participării la acest curs. Contrar edictului de toleranță, actul stipula că fiii și fiicele celor care doresc să părăsească credința catolică, și care s-au născut înainte de data convertirii, nu își vor urma părinți automat în noua credință, ci vor rămâne în continuare catolici. Inițial, acest ordin se referea doar la Transilvania; în provinciile ereditare, până la 1 ianuarie 1783, pentru părăsirea cultului catolic era de ajuns și o simplă declarație pe propria răspundere dată în fața autorităților locale.[2]
Între cei obligați să participe la cursul de șase săptămâni, cea mai cunoscută persoană a vremii a fost contesa Ilona Cserei,[3] soția contelui Miklós Wesselényi. Ilona Cserei s-a născut catolică, astfel că, în momentul căsătoriei sale cu contele Miklós Wesselényi, catolici nutreau speranțe mari, crezând că prin intermediul ei va apărea și în cadrul familiei Wesselényi, în sfârșit, o ramură catolică (familia Wesselényi era una dintre puținele familii aristocrate din Transilvania în care nici o persoană nu a trecut la catolicism). Această stare de așteptare reiese și dintr-o scrisoare trimisă la 26 iunie 1777 de către István Koszta contelui Gábor Kendeffy. Prin acesta, el îl înștiințează pe conte că Miklós Wesselényi a luat-o de soție pe Ilona Cserei și, chiar dacă el nu a trecut la catolicism, s-a obligat ca viitorii săi copii să fie crescuți în credința catolică.[4] Tot cu această ocazie, Mihály Kornis îi scrie din Viena, la data de 26 iunie 1777, lui Miklós Bethlen, într-un ton triumfal, că Miklós Wesselényi s-a căsătorit cu Ilona Cserei în Mariacel (Austria), adăugând că eu cred că domnii calviniști nu vor avea o satisfacție mare că la Jibou gazda casei va fi o papistă.[5]
Ilona Cserei a trecut la confesiunea reformată la 11 aprilie 1782, încă înainte de emiterea ordonanței, însă, din cauza acuzelor și a plângerilor formulate de către episcopul Batthyány, Cancelaria Aulică a ordonat ca ea să se prezinte în mănăstirea de maici din Sibiu pentru a participa la cursul de șase săptămâni, iar educația copiilor ei să fie încredințată unor persoane catolice. Recursul ei și plângerea adresată împăratului au fost respinse, astfel că ea a fost nevoită să se mute în mănăstire. Istoriografia Bisericii Reformate, pe baza lucrării lui László Földvári, acordă o atenție maximă prigoanei la care a fost supusă Ilona Cserei, afirmându-se că, în momentul în care ea a fost obligată să se mute în mănăstire, era gravidă, ba chiar anterior pierzând și doi copii minori.[6] În contradicție cu aceste afirmații stă o scrisoare a contesei Mária Jósika, trimisă soacrei sale, Mária Wesselényi, în care îi scrie că: Slavă Domnului, Doamna Wesselényi a scăpat cu noroc din Mănăstire, susținând educația de șase săptămâni, însă acestea nu au fost prea severe, căci a putut să iasă aproape zilnic să ia masa.[7] Totuși, la terminarea cursurilor, episcopul catolic a refuzat să-i elibereze certificatul, iar cazul ei de convertire a ajuns în fața Guberniului, care la rândul său a trimis o cerere împăratului în care se explică motivele pentru care contesa a primit permisiunea de a părăsi confesiunea catolică: ea își găsește liniștea sufletească doar în confesiunea calvină, fiind convinsă în totalitate de adevărul acestei credințe, și dorește să rămână în această credință izbăvitoare până la moarte.[8]
Cazul contesei Ilona Cserei a stârnit valuri de susținere în toată comunitatea reformată din Transilvania, soarta ei devenind verdictul politicii confesionale a lui Iosif al II-lea. Cu toate acestea, Consistoriul Suprem al Bisericii Reformate nu și-a manifestat susținerea față de ea, chiar dacă Pál Bethlen a solicitat acest lucru printr-o scrisoare: Opreliștile care urmează această educație de șase săptămâni, în special prin răpirea copiilor a acelor enoriași care au venit la noi și creșterea lor în credința catolică, cazul cel mai notoriu fiind suferințele grave ale Doamnei contese Wesselényi, ar merita ca pentru vindecarea acestora să ne ridicăm nu doar rugăciunile, ci să trimitem sus și o Deputăție.[9]
În final, nemulțumirea generală și plângerile venite din teritoriu au determinat aristocrația reformată din Transilvania, în frunte cu Pál Bethlen, să adreseze la 4 decembrie 1782 un memoriu către Consistoriul Suprem.[10] Acesta au adunat plângerile celor obligați la educația de șase săptămâni în șase puncte. Chiar dacă Edictul de Toleranță spune că nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-un cult religios împotriva voinței lui, totuși cei care doresc să părăsească cultul catolic sunt supuși forței și abuzurilor. Preoții catolici refuză să elibereze adeverințele, iar în lipsa acestora preoții protestanți nu pot să îi primească în cultele lor, astfel că, cei care nu doresc să rămână în afara bisericii, sunt obligați să rămână acolo unde nu vor să fie, în acea credință pe care sufletul lor îl detestă. Conform memoriului, numărul acelora care rămân catolici doar din necesitate crește zilnic. Autorii afirmă că educația de șase săptămâni contravine drepturilor cultelor religioase din Transilvania și încalcă legile țării care asigură egalitatea între culte. Ei se referă în special la acel punct din Approbatae Constitutiones, care spune că: nimeni să nu oblige cu forța, sau cu orice fel de pedeapsă pe nimeni din satele, sau pe iobagii aserviți lui, sau pe cei care locuiesc în casa sa, să-i urmeze religia.[11] Legea care permite trecerea dintr-o religie în alta nu conține nicio îngrădire, aspect care a fost recunoscut și menținut și în Edictul de Toleranță. Autorii memoriului afirmă că Biserica Catolică are posibilitatea și libertatea ca pe cei care s-au născut în acest cult să îi educe în credința lor cu ajutorul părinților, școlilor și preoților. Celor care doresc să părăsească cultul catolic, acest gest nu le aduce beneficii materiale sau afirmare socială. Singura lor motivație este că și-au găsit alinarea sufletească doar în credința reformată și sunt convinși de adevărul acestui cult. Pentru ei, educația de șase săptămâni este egală cu o pedeapsă. Se afirmă că se greșește atunci când părăsirea cultului catolic este considerat apostazie, căci cei care fac acest gest nu aleg un cult păgân sau ceva eretic, ci trec dintr-o familie a religiei creștine în alta.[12] Despre interdicția preoților protestanți de a primi noi adepți fără adeverința se vorbește foarte puțin, afirmându-se că prin acest lucru se produce o inegalitate între preoții catolici și cei protestanți, chiar dacă își exercită funcția pe baza acelorași legi. Se protestează vehement împotriva prevederilor care vizează copii, căci acestea spun că: toți copiii care s-au născut înainte de convertire și nu au atins încă vârsta când pot să decidă singuri privind religia, vor fi crescuți în continuare în cultul catolic. Cum grija părintească, pe lângă educație și îngrijire trupească, se manifestă și în grija sufletească, această decizie se poate considera ca un act care răpește copilul de lângă părinți și care contravine atât dreptului popoarelor, legilor patriei, cât și dreptului naturii. Desigur, ordonanța diferă și de textul Edictului: Situația părinților care au trecut la credința și comunitatea noastră este mai rea ca a acelora care în trecut, pentru părăsirea credinței catolice, erau condamnați la ani grei de închisoare, unde ei erau supuși unor chinuri, însă nu erau privați de dreptul de a-și crește copiii. Care tată sau mamă nu ar alege o temniță de un an în locul chinului veșnic al sufletului și a greutăților și temerilor rezultate din acesta, doar pentru că a fost privat de dreptul de a-și crește copilul în acea credință pe care el l-a acceptat doar pentru liniștea sufletului său.[13]
Că autorii memoriului cunoșteau foarte bine situația din teren, iar plângerile lor se bazau pe fapte reale, este demonstrat și de cazul lui János Kováts din scaunul Odorhei. O scrisoare nedatată și fără adresă vorbește pe larg despre ambiguitățile cauzate de ordonanță:
Species Facti în cazul tânărului János Kováts care a trecut la reformă în scaunul Odorhei. Într-o zi din ianuarie 1782, un flăcău cu numele de János Kováts, de religie romano-catolic, din orașul Odorheiu Secuiesc, din nobilul scaun Odorhei, având vârsta de 26 de ani, s-a dus cu un coleg la preotul reformat din Odorheiu Secuiesc, spunându-i că el până acum a fost Papist, însă dorește să devină Calvinist cu orice modalitate.
Atunci cinstitul preot l-a atenționat că schimbarea credinței este o chestiune foarte importantă, care privește Sufletul, în care omul, în afară de mântuirea sufletului, nu trebuie să țină seama de nicio autoritate Laică, de aceea să nu să se grăbească, ci să se gândească bine și să cântărească bine ce dorește să facă. După aceste vorbe, tânărul a plecat de la preot. La câteva zile după această discuție, tânărul a fost chemat de către preacinstitul pleban din Odorheiu Secuiesc, Domnul Török, și a fost încarcerat, de unde acesta a trimis vorbă preacinstitului preot reformat din localitate, Domnul Sámuel Árdai, cerându-i în numele lui Dumnezeu, să-l viziteze. Însă preotul nu s-a grăbit, ci i-a transmis că mult mai probabil a greșit adresa și că trebuia să se adreseze preotului din religia sa. Tânărul a trimis alte solii la preot, care până la urmă a acceptat să-l viziteze.
La cererea preotului, tânărul a fost scos din temniță și dus în sala pârcălabilor, unde au fost de față mai multe persoane de diferite religii. În fața acestora, preotul l-a întrebat dacă pe el a dorit să-l vadă, de câte ori a trimis vorbă după el și cu ce scop. Tânărul a răspuns că el l-a chemat în numele lui Dumnezeu tocmai pe Domnia sa, de patru ori, pentru că el a decis să treacă la religia reformată.
La auzul acestui răspuns preotul l-a atenționat că schimbarea confesiunii este un lucru foarte important, trebuie să se gândească atât la cea în care este acum, cât și la cea în care dorește să treacă, de aceea să nu să se grăbească, ci să se gândească bine. Însă tânărul i-a răspuns că el s-a gândit destul și că în afară de Calvinism el nu are nevoie de altă religie.
Preotul l-a întrebat că nu cumva el dorește să treacă la religia Calvină pentru favoruri Lumești, cerându-i să se gândească la faptul că trecerea la religia Calvină ar putea să-i cauzeze neplăceri. Însă tânărul a rămas ferm convins de decizia sa, iar preotul, văzând dârzenia sa, a acceptat să-l primească în religia Calvină și l-a confirmat.[14]
Ca răspuns, la 23 noiembrie 1782, preotul catolic din Odorheiu Secuiesc, Ferencz Török a adresat un memoriu către Guberniu, în care el afirmă că preotul reformat din oraș l-a primit pe tânărul flăcău în sânul bisericii sale, fără să aibă acceptul său.[15] Din păcate, nu cunoaștem urmările acestui demers, astfel că nu știm cum s-a încheiat acest caz.
Consistoriul Suprem l-a înștiințat pe Pál Bethlen, prin intermediul agentului său din Viena, că memoriul a fost trimis împăratului, aducându-i la cunoștință că demersul său de a trimite o delegație la Curte a fost respins. Însă memoriul și-a atins scopul: pe parcursul anului 1783 au fost emise o serie de decrete imperiale și Guberniale legate de educarea obligatorie de șase săptămâni. În acestea se specifică faptul că educația nu trebuie să fie un abuz, că preoții catolici sunt obligați să emită certificatele doveditoare, iar copii sub 12 ani să-și poată urma părinții în noua credință. Cu toate acestea împăratul a menținut educația de șase săptămâni.
Edictul de Toleranță emis de Iosif al II-lea, chiar și cu amendamentul adus mai târziu, a produs o schimbare radicală pe plan confesional în Transilvania. Chiar dacă religia ortodoxă a rămas la stadiul de religie tolerată, situația sa s-a îmbunătățit foarte mult. Convertirile forțate (frecvente în perioada domniei Mariei Tereza) au luat sfârșit. În cazul cultelor protestante se constată o reconciliere cu catolicii, astfel că nemulțumirile din trecut au fost soluționate sau înghețate. Chestiunea confesională va trece pe un plan secund, locul acestuia fiind preluat de renașterea națională cauzată de intențiile de centralizare și germanizare promovate de Iosif al II-lea. De acum în colo reformații, unitarienii și catolicii vor pune deoparte diferendele de ordin confesional și vor lupta cot la cot împotriva noului dușman, reprezentată de Curtea de la Viena. Noua gardă de funcționari publici, formați în timpul Mariei Tereza va ajunge la putere sub domnia lui Iosif. În acest grup diferențele religioase vor dispărea, iar catolicul György Bánffy și reformatul Sámuel Teleki vor acționa împreună în interesul națiunii. Totuși diferendele de ordin religios, abuzurile din trecut, venite din ambele părți vor cauza o stare destul de ciudată: fiecare confesiune își enumeră pierderile însă au grijă ca nu cumva să jignească partea adversă. Din această cauză studierea și prezentarea acestor conflicte este și azi un punct sensibil al istoriografiei.
Note
[1] István Juhász: A Türelmi Rendelet és az erdélyi egyházak. In. Hitvallás és türelem. Tanlmányok az erdélyi Református Egyház és teológia 1542-1792 közötti történetéből. (Edictul de toleranță și confesiunile din Transilvania. In: Credință și toleranță. Lucrări referitoare la istoria bisericii și a teologiei reformate din Transilvania în perioada 1542-1792). (în limba maghiară). Cluj-Napoca, 1996, p. 136.
[2] Ibidem; respectiv Arhiva Centrală a Bisericii Reformate din Transilvania, fondul Arhiva Consistoriului Suprem, nr. 80/1782.
[3] Ilona Cserei (sau Helena) catolică, apoi reformată (n. 1754, d. 13 decembrie 1830, înmormântată la Jibou la 16 decembrie 1830), fiica lui Wolfgang Cserei și a Katalin Boros și soția lui Miklós Wesselényi (cununia în 1777).
[4] Arhivele Naționale ale României (în continuare ANR), Serviciul Județean Cluj, Arhiva familiei Kendeffy, fond nr. 371, nr. 11 (Scrisoarea lui István Koszta adresată lui Gábor Kendeffy; Sibiu, 26 iunie 1777).
[5] ANR, Serviciul Județean Cluj, Arhiva Fidecomisariatului Josika, fond nr. 255, nr. 576 (Corespondența lui Nicolae Bethlen, 1774- 1797).
[6] László Földváry: Id. Wesselényi Miklós küzdelme és szenvedése vallásáért (Lupta și suferința lui Miklós Wesselényi senior pentru credința sa). Magyar Protestáns Egyháztörténet. Monographiák, vol. I. (în limba maghiară), Budapesta, 1898. p. 177
[7] ANR, Serviciul Județean Cluj, Arhiva Fidecomisariatului Jósika, nr fond 255. 577
[8] László Földváry, op. cit.,
[9] Arhiva Centrală a Bisericii Reformate din Transilvania, fondul Arhiva Consistoriului Suprem, nr.162/1782.
[10] István Juhász, op. cit., p. 136.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem,p. 137.
[13] Ibidem.
[14] ANR, Serviciul Județean Cluj, Arhiva familiei Wesselényi de Jibou, nr fond 250, Seria Probleme bisericești și școlare 1760-1798, nr. 446.
[15] Ibidem.
