Autor: Pál Hatos

Un sfârșit de vară ciudat la Cluj

Dacă e să dăm crezare rubricii mondene a presei locale, opinia publică din Cluj nu era pregătită pentru dezastru în vara anului 1918. La jumătatea lunii august, ziarul Kolozsvári Hírlap a făcut un rezumat al experiențelor din sezonul estival, conform căruia băile din Transilvania nu au fost suficient de vizitate și că cetățenii clujeni care s-au îmbogățit din comerțul de război – etichetați cu o ironie blândă drept „Hadi Milli” (milionarii de război) – au preferat plajele malurile lacului Balaton și ale Insulei Margareta din Pesta, fără a se îngrijora prea mult de rezultatul războiului, ci purtând uriașe bătălii de cărți în sălile de joc ale hotelurilor de lux, pline de fum de trabucuri.[1] România era înfrântă, și pe promenadele Bucureștiului se plimbau ofițerii germani și austro-ungari. Deși consecințele groaznicelor distrugeri suferite de populația de refugiați din comitatele de frontieră secuiești nu fuseseră încă rezolvate, se părea că zilele teribile de cu doi ani mai înainte nu se mai puteau întoarce.

La vremea respectivă, în urma invaziei românești de la sfârșitul lui august 1916, nu numai populația maghiară și săsească disperată din 11 comitate de graniță – mai mult de o jumătate de milion de oameni – a pornit cu bagaje strânse în grabă, în sunetul clopotelor de alarmă, ci și unii cetățeni înstăriți ai Clujului au fugit îngroziți până la Budapesta. Pacea de la București, semnată în mai 1918, părea să fi compensat rușinea amară de atunci și să fi oferit un ultim și scurt viitor pentru iluzia victoriei. Astfel, în vara anului 1918, la Cluj au fost organizate cursuri intensive pentru a instrui în limba maghiară profesorii români din zona de graniță. Potrivit reportajului din august 1918 al ziarului proguvernamental Kolozsvári Hírlap: „acești dascăli au venit punctual și au participat regulat la cursuri, mai sârguincios decât copilașii care au ieșit până atunci de sub mâna lor. […] Suntem pe deplin mulțumiți de prestația profesorilor români, progresul lor este impecabil din toate punctele de vedere. Din punct de vedere național, cursul a fost foarte important, pentru că cei care până acum își învățau elevii în limba română pot acum să le insufle cunoștințele despre statul maghiar în limba maghiară. Erau dornici să învețe limba și literatura maghiară și nu putem crede că ideile iredentiste îi vor putea fermeca în viitor. Prin urmare, rezultatul nu poate fi decât absolut bun…”^[2]

Trei luni mai târziu, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a declarat aderarea Transilvaniei la România. 

Dacă ne uităm doar pe hartă, la începutul toamnei anului 1918, toate obiectivele de război posibile ale Monarhiei au fost îndeplinite: Serbia și România au fost înfrânte și ocupate, Italia a fost împinsă înapoi, iar Rusia bolșevică, în schimbul păcii, a cedat teritorii cât continente întregi Puterilor Centrale la Brest-Litovsk. Dar cu ce preț? Din cele mai vechi timpuri, măsura victoriei a fost dată de mărimea prăzii de război. Lăcomia nu a lipsit nici de această dată, dar o singură cifră este suficientă pentru a arăta cât de puțin valorau pozițiile militare aparent favorabile. Abia 1% din alimentele sperate de la vastele lanuri de grâu din Ucraina ocupată au fost colectate în vara anului 1918.[3] Armata înfometată nu mai era însuflețită de dorința de a învinge. Tânărul rege Carol al IV-lea, conducătorul suprem al armatei, a cărunțit la vestea bătăliei de la Piave din iunie 1918, din cauza teribilelor pierderi de vieți omenești. Soldații se săturaseră de război^[4] și tânjeau după casă. Potrivit amintirilor ministrului apărării, Sándor Szurmay, soldații de pe front erau nedumeriți de ce nu se putea încheia războiul când se aflau deja ferm pe teritoriul inamic și „îi bătuse deja atât de zdravăn pe ruși, sârbi, români și italieni?”^[5] În mai multe rânduri, soldații epuizați și-au întors armele împotriva ofițerilor care le-au dat ordinele odioase.^[6] Ziarele nu au relatat acest lucru, dar în luna septembrie a celui de-al cincilea an de război, moralul era atât de precar încât un număr semnificativ de trupe au fost îmbarcate în vagoanele care plecau spre front fără muniție și arme pentru a le împiedica să se dezlănțuie și să jefuiască pe drum.^[7]

În adâncurile societății burgheze mocnea anxietatea și frustrarea, dar în capitala Transilvaniei se arătau încă puține semne ale acestora: era un septembrie frumos și însorit, iar cetățenii educați și mândri ai orașului încercau să pretindă că ordinea de viață veche de secole va continua. În zona Hóstát, băieții țăranilor mai înstăriți, cu sângele fierbinte, se băteau și trăgeau focuri în fiecare duminică, dar proprietarii de case de pe strada Bel-magyar preferau să urmărească încăierările în cinematografe. În septembrie, a fost organizat un festival popular pe Promenadă, al cărui punct culminant a fost posibilitatea oferită publicului festivist de a cumpăra chifle albe de grâu pentru 50 de filléri – pentru a mai uita de semnele vizibil crescânde ale privațiunilor. Patruzeci de ani mai târziu, în autobiografia sa, romancierul László Passuth își amintea de ultimul sfârșit de vară maghiar din orașul comoară scriind: „Cojocarii aduc marfă de la Leipzig și își oferă noile colecții.”[8] Pe atunci, iernile erau încă grele fiecare an, iar haina de blană, pe lângă scopul său practic, era un semn de succes, strălucire și reușită în viață. „Miros parfum, blană de vulpe, pantofi înguste și mâini inelate” – așa arăta, în descrierea lui Passuth, domnul perfect. Modelul său a fost, desigur, comitele suprem al comitatului Târnava Mare, baronul Emil Petrichevici Horváth, pe atunci în vârstă de 37 de ani – mai târziu, după o scurtă perioadă de internare revoluționară și una mai lungă română, președinte al Agenției Naționale pentru Refugiați din Budapesta.

Viața mergea mai departe în societatea nobilimii, ziarele relatau despre delapidarea unor sume de sute de mii, dar tăceau despre tragedia învățătoarei auxiliare reformate din Vaida-Cămăraș, care s-a implicat într-o relație amoroasă ilicită cu pastorul reformat din sat, care avea deja o familie – și care mai târziu a devenit episcop reformat în Transilvania, iar apoi un celebru romancier la Budapesta. Dacă acesta din urmă nu ar fi scris povestea tristă din punctul său de vedere, viața de zi cu zi din război și dramele personale ale micilor lumi banale din „Marea Moartă” (Holttenger) a Câmpiei Transilvaniei s-ar fi pierdut pentru totdeauna în noroiul regiunii. Marele Război a fost doar un fundal îndepărtat și sumbru și în această tragedie de iubire, însă autoamăgirea liderilor politici a reprezentat o realitate cu atât mai apropiată. Contele István Bethlen, care apare ca personaj în roman, îi vorbește alter ego-ului scriitorului, Sándor Makkai, în felul următor:

„Și eu sunt obligat să le vorbesc de victorie și să mă prefac că nu am altceva de făcut decât să vânez. Nu degeaba mă joc cu pușca și în această companie, îi păcălesc un pic, deoarece cred că, în această situație, ar fi totuși o problemă mai mare pentru maghiari să fie speriați decât întăriți în credința că lucrurile merg bine. Poate că n-ar fi trebuit să începem așa, dar orice altă încercare este acum riscantă. Trebuie să luptăm cât putem, să-i încurajăm pe toți până la capăt și să le dăm speranță.”[9]

Nu sunt sigur că dialogul a avut loc, dar atmosfera sa este cu siguranță autentică. Situația de război era disperată doar pentru cei aflați în cunoștință de cauză, care știau că, după înfrângerea de la Piave, Monarhia nu mai putea spera la victorie, iar Vinerea Neagră din august era o prefigurare amenințătoare a prăbușirii germane. În ciuda acestui fapt, la mijlocul lunii septembrie, în ajunul prăbușirii frontului bulgar, ziarul încă relata despre faptul că „albumul de onoare al arhiducelui Iosif este aproape gata”.[10] Capitularea Bulgariei a provocat o îngrijorare profundă guvernului maghiar. Prim-ministrul Sándor Wekerle s-a grăbit la Viena pentru a obține întărirea apărării Transilvaniei, chiar dacă avea puține speranțe, atât pentru Transilvania, cât și în ceea ce privește soarta războiului. El a mărturisit, de asemenea, într-o discuție restrânsă cu presa, că nu a crezut niciodată în victoria finală.^[11] Pesimismul său s-a dovedit a fi cât se poate de corect: în ochii înaltului comandament al armatei din Baden, frontul balcanic era chiar și acum de importanță secundară.^[12] După călătoria nereușită a lui Wekerle la Viena, guvernul a dat un ordin confidențial de a pregăti evacuarea comitatelor secuiești de la granița transilvăneană.^[13] Această din urmă măsură – prin intermediul scrisorilor și al relatărilor din ziare – a ajuns și pe frontul italian și a destabilizat moralul de luptă al soldaților secui din Regimentul 22 al Diviziei 38 Infanterie.^[14] Dar abandonarea nu a încurajat rezistența eroică nici acasă. Populația predominant maghiară din satele de graniță din Giurgeu, care nu fusese compensată cu locuințe decente și locuri de muncă de la invazia românească din 1916, se pregătea să emigreze în România învinsă.^[15] Habar n-aveau că în mai puțin de două luni România va veni oricum după ei. Căci România, constrânsă la o pace umilitoare în primăvara anului 1918, nu s-a simțit învinsă. În ciuda armatei germane de 170.000 de soldați staționate în țară, uniformele pitorești și strălucitoare ale corpului de ofițeri români nu au dispărut de pe străzile Bucureștiului sub ocupație militară – și nici încrederea de sine răsăriteană a celor care le purtau. Un jurnalist maghiar și-a rezumat impresiile despre România în septembrie 1918 scriind că „națiunea română este imatură, capitala sa este neterminată, dar are o vitalitate vibrantă și forță de absorbție”.^[16] Romania renascitur: în cenușa înfrângerii, ardea jarul iredentismului român.

„Sunt morți, dar încă nu știu asta.” Ajunul colapsului și al revoluției în Transilvania

Catastrofa de pe frontul balcanic nu a îngrijorat opinia publică din Transilvania decât pentru câteva zile, iar cei pe care i-a îngrijorat nu puteau încă să aprecieze dimensiunile reale ale înfrângerii iminente și posibilitățile fatalmente reduse ale politicii maghiare. În octombrie, unul dintre cei mai influenți lideri ai vieții politice maghiare transilvănene, profesorul universitar István Apáthy, susținător al Partidul Independenței, i-a scris o scrisoare liderului opoziției parlamentare de la Budapesta, contele Mihály Károlyi, avertizându-l cu disperare că transferul comitatelor către România era exclus – la fel ca și transformarea federalistă a Monarhiei, propusă de aliații politici ai lui Károlyi, în special de liderul taberei mici, dar influente, a radicalismului burghez, Oszkár Jászi.[17] „Elveția răsăriteană” a lui Jászi nu se referea însă la renunțarea la integritatea teritorială, ci la păstrarea acesteia: el dorea să distrugă dualismul și să acorde o largă autonomie politică minorităților, jumătate din cetățenii Ungariei, pentru a păstra unitatea economică și teritorială a popoarelor țării.  Însă, în ciuda întâlnirii cu liderii Partidului Național Român în saloanele luxuriante ale Palatului Károlyi, românii au refuzat oferta lui Károlyi, care prevedea rolul de proprietari pentru maghiari, pentru a transforma proprietatea maghiară indivizibilă de până atunci în condominiu și a transfera, pur și simplu, în nume propriu partea transilvăneană și cea din Ungaria de Răsărit. Ei au invocat o mie de ani de nemulțumiri și puterea elementară a sentimentului național. [18] Dar nu de asta aveau motive întemeiate să spere, ci pentru că elita Ungariei istorice a fost îngropată sub prăbușirea dualismului. Zsigmond Kunfi, care a recunoscut mai bine decât Jászi lipsa de speranță a chestiunii teritoriale, urmărind de la tribună ultimele zvâcniri de viață parlamentară, a făcut următoarea remarcă despre majoritatea parlamentară aflată încă sub vraja lui István Tisza:

„Sunt morți, dar încă nu știu asta.”^[19]

Kunfi a avut dreptate. Nu rămăseseră decât săptămânile de agonie. Tisza însuși era purtat în derivă de evenimente și a tolerat în tăcere ca naționalistul român Alexandru Vaida-Voevod (în maghiară: Sándor Vajda-Voevod), care l-a refuzat și pe Károlyi, să declare în Camera Deputaților din Ungaria că nimeni nu a făcut a făcut un serviciu mai mare aspirațiilor iredentiste românești decât Tisza prin politica sa rigidă.^[20] Vaida-Voevod, care în acest moment cunoștea deja promisiunile făcute României de către Antantă, a anunțat că Consiliul Național Român nu recunoaște autoritatea parlamentului și guvernului maghiar în afacerile românilor din Ungaria. ^[21]

El și-a putut termina nestingherit discursul, care încălca constituția maghiară, și nici măcar un politician experimentat și bătrân ca Albert Apponyi nu a înțeles imediat adevăratul sens al cuvintelor sale: și anume, că politicienii români din Ungaria doreau ruperea Transilvaniei de Ungaria.

Și cu atât mai puțin s-a gândit cineva din sală că vicleanul politician român nu li se adresa cu adevărat lor, ci decidenților Antantei și, în primul rând, lui Wilson, președintele Statelor Unite, pentru ca politica americană să găsească un pretext potrivit pentru a-i sprijini pe românii din Transilvania, care, iată, își exprimaseră dorința de autodeterminare chiar în bârlogul leului, în Parlamentul maghiar.[22] Nu avea de unde să știe că va fi nevoie de două săptămâni pentru ca mesajul său să ajungă la Washington și, cu atât mai puțin, că discursul său în limba maghiară va fi un punct de cotitură în percepția rece a americanilor față de eforturile de unire ale românilor, deoarece președintele Wilson și diplomația americană respinseseră până în ultimele zile ale războiului revendicările teritoriale românești, codificate într-un tratat secret.[23] Cu toate acestea, Vaida era încrezător că efectul nu se va pierde. În acea seară, în trenul spre Dej, în Transilvania, el și prietenii săi au închinat deja un pahar în cinstea României Mari în cabina unui vagon de tren MÁV de clasa întâi – chiar dacă vinul bucuriei era atunci încă turnat doar dintr-un termos.[24]

Fața și reversul revoluției

Nu trecuseră nici două săptămâni și, în ultimele zile ale lui octombrie 1918, armata comună a monarhiei, formată din milioane de soldați, s-a destrămat în aproape doar câteva ore și, pe deasupra, pe pământ străin. Deși nu existau dușmani pe teritoriul Austriei sau al Ungariei, armata se afla pe teritoriu inamic pe toate liniile de front. Evenimentele Revoluției Crizantemelor de la Budapesta, victorioase în noaptea de 30 octombrie, au ajuns la Cluj în zorii zilei următoare. „Budapesta e foarte departe și, până când ideile ajung aici, ele devin stângace și se spălăcesc”  – scria László Passuth mai târziu în Nyugat, însă acum și la Cluj s-a întâmplat mai mult sau mai puțin la fel ca în restul țării, bucuria și panica au desfășurat steagurile naționale în același timp. [25]

Numai că la Cluj nu doar tricolorul maghiar, ci și cel românesc s-a mutat la ferestre

Mai știm din memoriile lui Passuth și că tribunii populari apăruți peste noapte își țineau cuvântările printre ofițeri însetați de femei și revoluționari burghezi cu burtă, că mobilierul apartamentului din Palatul Bánffy din Piața Centrală a fost distrus în timpul serenadei ad hoc a celor adunați, care și-au descărcat furia îndelung reprimată, și, după ce deținuții politici români au fost eliberați din închisori, masele revoluționare maghiare – în mare parte studenți, funcționari privați și intelectualii liber-profesioniști entuziaști și elemente dubioase din suburbii – au plecat acasă pentru a lua masa de prânz. S-au format Consilii Naționale în toată țara și în Transilvania și aproape imediat au fost organizate unități locale de gardă națională, pe baze etnice; chiar dacă, în primele zile, nici măcar garda națională română nu a fost preocupată, în primul rând, de realizarea sloganului României Mari, ci de controlul sentimentelor de masă ale mulțimii, care s-au dezlănțuit rapid în realitatea mizeră a satelor. Soldații scăpați din garnizoane și cazărmi s-au împărțit în două, în hoți și vardiști. Cei din urmă au devenit gardieni naționali.

În ultimul an al războiului, mai mult de jumătate din armată nu mai lupta pe front, deoarece era nevoie de tot mai mulți reprezentanți ai ordinii publice pentru a controla populația și ceilalți soldați din hinterland, dar mai ales dezertorii, al căror număr creștea rapid.^[26] La aflarea veștii victoriei revoluției din 31 octombrie, unitățile de rezervă ale armatei din țară s-au destrămat, iar pe 1 și 2 noiembrie ofițerii s-au trezit fără nimeni pe care să-i comande și au rămas singuri în cazărmi.^[27] Efectivul armatei s-a redus cu 50-90% în doar o săptămână, între 29 octombrie și 6 noiembrie.[28] În unele zone s-a înregistrat o scădere și mai mare. Din spitalul de garnizoană din Sibiu au fugit nu numai toți soldații – majoritatea bolnavi venerici – ci și întregul personal medical. Au rămas doar morții. Pe capra dricului funerar stătea ofițerul șef al spitalului, iar purtătorii de sicriu au fost clericii diferitelor confesiuni.[29]

În aceeași seară, la Cluj, comandantul-șef al forțelor armate maghiare din Transilvania nu a mai avut la dispoziție nici măcar zece oameni.[30]

La fel ca la Budapesta, câștigătorii revoluției de la Cluj au fost social-democrații și radicalii burghezi. Deși István Apáthy a fost ales șef al Consiliului Național din Transilvania – chiar și numele său era deja o provocare pentru românii din zonă, pe care el îi numea în continuare „frații mei valahi” –, adevăratul conducător de la Cluj a devenit Sándor Vincze, secretarul Partidului Social Democrat. Vincze a scris mai târziu, în memoriile sale redactate pe un ton patetic, povestea acestor săptămâni febrile – dar nici pe departe totul. Bunăoară, a omis faptul că soția sa geloasă avea o părere aparte despre emanciparea bruscă a clasei muncitoare și proba cizmele roșii trimise ca omagiu de către asociația industrială locală, în timp ce soțul ei lua măsuri, agita, complota și tânjea după frumoasa sa secretară blondă, apărută brusc în tumultul revoluționar.[31]

După frenezia primelor zile, revoluția a început să-și arate fața mai înfricoșătoare. În noiembrie, sute de mii de soldați s-au întors acasă, iar după ce Mihály Károlyi nu a reușit să împiedice la Belgrad invazia sudului și estului Ungariei, condusă de către Franchet d’Espèrey, comandantul-șef francez al forțelor Antantei din Balcani, guvernul pacifist a început să organizeze o nouă armată. La 11 noiembrie, prim-ministrul Károlyi și noul ministru de război, Albert Bartha, au făcut o declarație publică prin care au anunțat că guvernul va apăra granițele țării cu forțe armate împotriva oricărui atac care încalcă dreptul internațional.[32] Pe 12 noiembrie, ordinul de înrolare a fost deja afișat pe străzi și pe pereții caselor, iar a doua zi l-au anunțat și crainicii din sate. Cele mai tinere cinci grupe de vârstă, născute între 1896 și 1900, au fost retrase de la demobilizare pentru a completa cele șase divizii autorizate de Convenția de la Belgrad.  Dar cei care s-au reînrolat nu au ales, de fapt, greutățile apărării, ci viața dezorganizată de cazarmă, solda și prânzul gratuit – în locul mizeriei cotidiene a șomajului. În plus, cele mai tinere cinci grupe de vârstă amintite au fost cele mai puțin dispuse în Transilvania să apere cu armele în mână puterea de stat maghiară la frontierele amenințate.

Dintre cele cinci comandamente districtuale nou înființate, cel din Cluj a fost cel mai ineficient în materie de recrutare.

Nu este o coincidență faptul că Károlyi și Jászi au căutat în primul rând o soluție politică. Dar întâlnirea de la Arad a lui Oszkár Jászi cu liderii Comitetului Național Român, din 13-14 noiembrie, s-a încheiat fără rezultate. Liderii români din Transilvania au ținut să precizeze că „oriunde românii sunt majoritari, acolo este pământ românesc, și cum Transilvania este un astfel de teritoriu, este logic să aparțină României”.[33]  După eșecul de la Arad, organizarea rezistenței armate a primit un oarecare impuls, dar amploarea acestuia este indicată de faptul că mai puțin de patru sute de persoane au respectat decretul ministrului de război Antal Bartha și al secretarului său de stat István Friedrich în Transilvania în primele două săptămâni. 310 soldați și 66 de ofițeri: acesta era practic întregul potențial militar maghiar din Transilvania la o săptămână după ce trupele române au început să intre – sau mai degrabă să se infiltreze – în țară, la 12 noiembrie 1918. Desigur, existau și alte unități armate, unități secuiești și unități ale Gărzii Naționale Maghiare, dar activitățile acestor forțe, cu efectiv variabil și moral instabil, probabil că nu ar fi putut fi coordonate chiar dacă ar fi existat o voință centrală unitară.

Când a preluat comanda districtului militar transilvănean la începutul lunii decembrie, colonelul Károly Kratochvil se putea baza pe un total de 749 de soldați și 426 de gardieni naționali, respectiv,  ca armament greu, pe 5 tunuri și 53 de mitraliere.^[36] Însuși prim-ministrul Károlyi a declarat, în cadrul unei ședințe de guvern din decembrie, că în întreaga țară există doar două trenuri blindate cu adevărat funcționale.^[37] Pentru a descrie situația militară, ar fi înșelător să folosim setul obișnuit de concepte din literatura de istorie militară. De exemplu, Divizia 38 Infanterie, cu baza la Cluj, care a fost organizată după armistițiul de la Belgrad, era teoretic compusă din două brigăzi, iar brigăzile erau compuse din două regimente. Dar brigada, regimentul, chiar și batalionul și compania erau doar cadre goale; cursul de mitraliere de la Deva, de exemplu, a însemnat doar 4 ofițeri și un echipaj de 3 persoane în noiembrie.^[38]

După o lună de muncă organizatorică asiduă, Regimentul 32 din Dej, staționat la Cluj, avea doar 300, iar Regimentul 24 Infanterie 80 de membri… În plus, de la campania lui Bem din Transilvania, nu mai exista nicio experiență militară utilă în ceea ce privește modul de a purta un război împotriva naționalităților majoritare. De la 1848-1849, lumea se schimbase însă dramatic: Regatul României, format din Moldova și Țara Românească, devenise o putere militară matură în urma Războaielor Balcanice și singurul motiv pentru care nu a putut cuceri Transilvania la începutul toamnei anului 1916 a fost faptul că Monarhia a primit rapid și eficient asistență militară germană. Ironia tragică a situației a fost că prelungirea relativă a ocupației Transilvaniei în toamna anului 1918 s-a datorat, de asemenea, în principal faptului că retragerea germană a fost mai lentă decât prevedeau prevederile armistițiului de la Padova și Belgrad, și nici armata română, nici trupele franceze staționate în regiune nu au făcut nimic în privința asta. Guvernul lui Károlyi a fost împovărat de sarcina apărării, în timp ce printre dosarele moștenite de miniștrii săi se număra și problema sutelor de mii de cetățeni maghiari care își pierduseră proprietățile și veniturile în 1916. Astfel, în toamna anului 1918, Consiliul de Miniștri a trebuit să se confrunte cu noi probleme, dar și cu modul în care să ofere despăgubiri morale și materiale victimelor războiului din Transilvania din 1916, după ce invazia și evacuarea românească au distrus zeci de mii de familii și ferme micis.^[39]

La 9 noiembrie 1918, secuii stabiliți în capitală au format la Budapesta Consiliul Național Secuiesc, care a introdus pentru prima dată în conștiința publică ideea de autonomie secuiască întru apărarea unității maghiare. Consiliul, care a venit cu ideea autodeterminării naționale secuiești, și chiar a unei „Republici Populare Secuiești”, aflat sub conducerea vărului lui Mihály Károlyi, Miklós Bánffy, a obținut acordul guvernului și, de asemenea, un sprijin financiar destul de consistent din partea acestuia. Guvernul a alocat 30 de milioane de coroane pentru organizarea rezistenței armate secuiești, iar Oszkár Jászi a declarat că poporul secuiesc are dreptul de a-și desfășura marile forțe naționale și culturale în compania națiunilor libere. Componența conducerii Consiliului Național Secuiesc a fost în continuă schimbare; printre membrii săi s-au numărat Elek Benedek, István Bethlen, Pál Teleki, Lajos Lóczy și Vilmos Nagybaczoni Nagy. Liderii organizației au fost Benedek Jancsó și Gábor Ugron, primul fiind un excelent (și pesimist) cunoscător al mișcărilor iredentiste românești, iar cel de-al doilea un fost ministru de interne ale cărui opinii erau apropiate de politica de independență a lui Károlyi. În ciuda tuturor controverselor și certurilor, întreaga companie reprezenta, de fapt, linia întâi a politicii și intelectualității maghiare transilvănene. Cu toate acestea, atmosfera reuniunilor secuiești care au avut loc în Ținutul Secuiesc în noiembrie-decembrie 1918 a fost foarte diferită de cea a Consiliului Național Secuiesc, format din aristocrați și savanți conservatori.^[40]

Pe lângă apărarea pământului Transilvaniei, participanții la aceste întruniri își doreau propriul pământ, și nu numai pământul patriei lor în general, ci și propriile gospodării agricole, desprinse din marile moșii de lângă satele lor. Reprezentanții intereselor țărănimii înstărite, „consiliile de agricultori”, formate cu duzina în întreaga Transilvanie în noiembrie, se concentrau mai degrabă pe reforma agrară și pe problemele micile fermieri decât pe apărarea națională și, chiar dacă, la nivel declarativ, erau preocupate de țara ajunsă în pericol, au urmat în principal „politica pâinii”.^[41] La sfârșitul războiului, satele și-au primit înapoi muncitorii de pe câmpurile de luptă, iar în majoritatea fermelor mici, avântul[CL1]  agricol din timpul războiului a putut continua prin grija fermierului revenit din armată. Autoorganizarea țărănească nu i-a deranjat în mod deosebit pe românii care au intrat în Transilvania. Formarea consiliilor locale ale agricultorilor a continuat chiar și în primele luni ale ocupației – iar în regiunile mixte din Câmpia Transilvaniei existau numeroase puncte comune între micii proprietari români și maghiari: de exemplu, recâștigarea libertății de a fierbe pălincă era la fel de importantă pentru micii proprietari maghiari și români ca și revendicarea maximizării drepturilor de proprietate în privința marilor moșii, care se aflau în cea mai mare parte în mâinile maghiarilor.

În plină febră de toamnă a schimbării de regim, fructele fierbeau nestingherit în cazanele de cupru recuperate de la autorități în toată Transilvania.^[42]

„Transilvania din nou pe fugă”

Țăranii din satele secuiești au rămas pe loc chiar și atunci când ofițerii români au înlocuit inscripțiile maghiare din gări. Intelectualii și funcționarii din orașe au luat-o însă la fugă. Istoricul Sándor Márki a exprimat sentimentele a mii de profesori, jurnaliști, avocați și funcționari publici spunând: „Să fii în Transilvania sau condamnat la moarte înseamnă acum același lucru”.^[43] Bătrânul profesor al Universității din Cluj, celebrul monograf al lui Francisc Rákóczi al II-lea, a mai rezistat „în celula morţii” încă trei ani, și abia în 1921 și-a urmat universitatea relocată la Szeged. Dar mulți maghiari – în special cei mai tineri și locuitorii orașelor mai mici – au plecat deja la începutul lunii noiembrie. În ultimele două luni ale anului 1918, aproximativ 41 de mii de oameni au părăsit Ținutul Secuiesc, Transilvania și regiunile cu majoritate românească din Partium – sau poate chiar de două ori mai mulți (cifrele exacte nu sunt cunoscute).^[44] Înregistrarea fiabilă nu era încă disponibilă la acea vreme, deoarece schimbarea reședinței nu se făcea peste granițe, ci doar peste liniile de demarcație, iar la început maghiarii speriați se retrăgeau doar în centrele de securitate transilvănene, la Arad, Oradea și Cluj.

Problema refugiaților a provocat tensiuni sociale grave. La Cluj, încă din 9 noiembrie, pensionarii cu venituri mici se plângeau că afluxul zilnic de refugiați în „orașul comoară” „provoacă scumpiri nemaiîntâlnite”.^[45] La fel ca toată lumea, pensionarii clujeni așteptau de la guvern o salvare rapidă, care să le aline problemele. Dar, dintre refugiați, cei care au putut s-au îndreptat spre capitală. Din vagoanele înghesuite ale trenurilor rare care soseau în gările Budapestei, coborau familii cu mulți copii și bagaje ușoare, într-o stare îngrozitoare. „Transilvania și Ungaria de Sus sunt din nou pe fugă” – titrau ziarele, dar au adăugat că „fără niciun motiv” deoarece „teama este complet nefondată” și „nu există niciun pericol pentru viață”. O comisie guvernamentală pentru refugiați a fost organizată în capitală, dar Endre Liber, notarul Consiliului Capitalei, care fusese numit comisar guvernamental și care se ocupase anterior de operațiunea de refugiați din Transilvania în timpul invaziei românești, a declarat la începutul lunii decembrie că Budapesta nu mai poate primi alți refugiați.^[46]

La 21 noiembrie, în Budapesta se aflau aproximativ 20.000 de refugiați, iar două săptămâni mai târziu numărul acestora s-a dublat, ajungând la peste 40.000.^[47] Un ajutor de patru coroane pe zi, câteva haine sărăcăcioase, mese de prânz gratuite și o cazare în masă sufocantă în trei școli evacuate – iată ce a putut oferi Budapesta intelighenției fugare a Transilvaniei din nou amenințate. Refugiații erau în mod firesc nemulțumiți, îi priveau cu nelămurire pe cei cuprinși în continuare de frenezia republicană și nu puțini dintre ei s-au lăsat ușor convinși de incitarea antisemită. Din cauza războiului și a pogromurilor din Ucraina, un număr semnificativ de refugiați evrei galiţieni se aflau, de asemenea, la Budapesta. Strada Király și străzile înguste din jurul ei au arătat poate pentru prima dată imaginea agitată a ghetourilor din Europa de Est, iar disperarea demonstrației secuiești din Castel, din 19 ianuarie 1919, a dat naștere sinistrului slogan „Dă în evrei!”.^[48]

Ziarele de stânga scriau despre „falși secui” și „antisemitism bazat pe prostia oamenilor”, în timp ce guvernul de stânga a înființat o Agenție de Control al Străinilor pentru a îndepărta „străinii”.^[49] Comisarul guvernamental pentru refugiați și-a făcut o prioritate absolută din a pune capăt a ceea ce el considera a fi o panică complet nejustificată de a fugi. Ministerul de Interne a emis o circulară pentru a convinge orașele de la porțile Transilvaniei să primească și ele refugiați. Comisarul guvernamental a impus restricții de călătorie și a indicat că trenurile vor putea circula doar pe baza unui permis oficial, casele de bilete de tren vor fi instruite să nu elibereze bilete decât în cele mai urgente cazuri, iar conductorii vor debarca pasagerii care călătoresc fără bilet.^[50] Nu multe dintre măsurile oficiale anunțate au fost implementate; în haosul transportului feroviar, pasagerii își obțineau permisele de călătorie cu bricege și cuțite, iar „exodul maghiar” s-a intensificat și mai mult după Crăciun,^[51] fie și numai pentru că guvernul maghiar s-a angajat să aibă grijă de funcționarii săi care nu depun jurământul de credință față de noua autoritate statală.^[52]

Budapesta, tărâmul făgăduinței, i-a așteptat pe refugiați cu sumbre adăposturi de masă și chirii scumpe. Simbolul emblematic al vieții de refugiat, apartamentul amenajat în vagonul de tren tras pe linie moartă, a devenit „la modă” abia mai târziu. Afirmațiile comisarului guvernamental corespundeau mai mult sau mai puțin realității. În toamna anului 1918, încă nu au fost raportate atrocități antimaghiare în masă, deși au avut loc linșaje ici și colo, de exemplu la Câmpeni, în centrul regiunii moților.^[53] Dar aceasta a fost mai degrabă o excepție. Trupele românești care au sosit la Miercurea Ciuc au plătit în numerar pentru recolte. S-a remarcat și faptul că comandantul a fost politicos și amabil. Potrivit unor documente confidențiale din epoca MÁV, atât cehii, cât și românii doreau să păstreze bunii specialiștii feroviari în Ungaria de Sus, respectiv în România. Feroviarii de naționalitate maghiară au fost asigurați că, deși limba oficială de serviciu nu va mai fi maghiara, aceasta nu va fi scoasă din uz și că li se va acorda timp pentru a învăța noua limbă de stat.^[54] Notarii sătești instalați în funcții în Ciuc de către revoluția maghiară de la sfârșitul lui octombrie erau în mare parte încă în funcție în statul român cinci sau șase ani mai târziu. Dacă ne uităm la statistici, prăbușirea revoluționară a vechii orânduiri a reprezentat o cezură mai mare pentru personalul administrației inferioare din Ținutul Secuiesc decât invazia românească de câteva săptămâni mai târziu. În 1923, 26 din cei 70 de notari din comitatul Ciuc, aproape în întregime maghiar, erau aceiași ca în 1918, dar chiar și în 1923 erau doar 7 notari români, ceea ce înseamnă că revoluția a fost o lovitură mai mare pentru vechea administrație decât autoritatea statală românească.^[55]

Pe deasupra, unii dintre refugiații din noiembrie proveneau din zone în care trupele străine nici nu ajunseseră încă. Rudele copiilor orfani de la Institutul de Educație Specială de la Ineu, din Valea Crișului Alb, au apelat cu disperare la Consiliul Național în a doua săptămână a lunii noiembrie, pentru că „locuitorii și funcționarii de limbă maghiară din comună, precum și intelighenția acesteia, stăpânul castelului din Ineu, baronul, judele, notarul și vicecomitele au părăsit deja regiunea, iar locurile lor sunt acum ocupate de români. Elevii rămași la Institut sunt orfani, fără tată sau mamă, iar cei în grija cărora este plasat Institutul, consiliul de administrație este expus furiei românilor.”^[56] (Ineu a rămas pe mâna maghiarilor până în aprilie.) Guvernul nu a reușit să asigure producția minei de aur de la Brad, în ciuda împușcării a douăzeci de prădători în primele zile ale lunii noiembrie. Oficialitățile maghiare au fugit și de acolo, deja atunci când trupele române mărșăluiau încă mult în spatele coloanelor în retragere ale lui Mackensen. Autoritățile fiscale transilvănene nu au înregistrat niciun venit, deoarece funcționarii fiscali au fugit, iar consiliile naționale românești au pus mâna pe banii care au rămas în trezoreriile locale.^[57] Partea estică a Partium-ului, majoritar românească, și regiunile românești din Munții Apuseni, cu puțini etnici maghiari, dar care se aflau dincoace de linia de demarcație, s-au separat de statul maghiar fără ca armata regală română să fi trebuit să tragă vreun foc de armă. Consiliul Național Român Central de la Arad putea convoca populația din satele românești la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918 printr-o metodă telegrafică similară cu cea folosită de guvernul maghiar cu două săptămâni mai devreme, când a organizat în grabă proclamarea Republicii Populare Maghiare. Și a fost la fel de eficient. Organizarea propriu-zisă a început abia în 24 noiembrie.

Dar la 1 decembrie, sute de mii de oameni așteptau anunțarea deciziilor, iar clopotele sunau în bisericile ortodoxe de lemn din Maramureș până la Torontál

La fel cum forma republicană de guvernământ a Ungariei a fost decisă nu de o adunare constituantă aleasă prin vot universal, secret și egal, ci prin aclamație populară de o mie de delegați, tot așa și rezoluțiile de la Alba Iulia de aderare la România au fost aprobate de 1.450 de delegați aleși pe bază corporativă. Apartenența Transilvaniei a fost decisă nu printr-un referendum al locuitorilor săi de diferite naționalități, ci de „voința populară” românească construită în grabă. Tot prin voință populară a fost ales și Consiliul Dirigent Român al Transilvaniei, care și-a stabilit sediul la Sibiu și l-a ales ca președintele său pe Iuliu Maniu. De Crăciun, un decret regal a promulgat „uniunea perpetuă” cu Vechiul Regat, iar un alt decret a limitat drastic puterile Consiliului de Guvernare. Cu toate acestea, politicienii români din Consiliul Dirigent al Transilvaniei au ajuns în prim-planul politicii românești, mai mulți dintre ei au devenit chiar prim-miniștri; Maniu însuși a ajuns șef al guvernului român de trei ori. Între timp, dispariția tăcută a comitatului maghiar Alba de Jos a trecut aproape neobservată. Primul primar român al Albei Iulia a fost instalat abia la 5 decembrie 1918, iar trupele regale române au intrat în oraș doar două săptămâni mai târziu, la 19 decembrie. Vechiul comitat avea doar trecut, nu și o masă mobilizabilă.

Ultimele acorduri ale stăpânirii maghiare

Pasivitatea politicii militare guvernului Károlyi nu a fost doar o consecință a convingerilor sale pacifiste, ci și a fricii că, dacă mobilizarea militară ar eșua, eșecul rezistenței armate ar trăda doar slăbiciunea Ungariei.^[58] Presa de la Budapesta s-a încăpățânat să insiste că politica de naționalitate democratică va fi atractivă pentru masele românești și că, mai devreme sau mai târziu, o revoluție socială va răsturna stăpânirea boierilor. Până la căderea guvernului Károlyi, în membrii săi nu s-a stins speranța că republica democratică care va urma în curând împărțirii pământurilor și „absolutismului” îi va determina pe naționalitățile secesioniste să revină la loialitatea maghiară. Dar nici opinia publică maghiară din Transilvania nu era lipsită de iluzii similare. Când vechii politicieni care apărau supremația maghiară – în special István Bethlen – au proclamat o adunare națională secuiască la Târgu Mureș, noii politicieni ai consiliului național maghiar local au intervenit cu succes. La manifestația de două mii (sau, potrivit altor relatări, de cinci mii) de persoane din 28 noiembrie 1918, protestul s-a exprimat în cheia pacifistă a noii politici republicane:

„Noi nu vă promitem un regat strălucitor, ci doar ceea ce avem și noi: o republică fără imperialism, oligarhie și militarism. […] O Elveție răsăriteană în care […], în egalitatea condițiilor de viață, numai contractul asumat voluntar ne-ar ține împreună în nobila competiție de perfecționare umană.”^[59]

Singurul orator bisericesc prezent la reuniune a fost László Ravasz, profesor de teologie din Cluj și notar-șef al bisericii reformate din Transilvania, care era plină de patroni aristocrați. Marele preot al renașterii conservatoare din perioada interbelică, el însuși fost francmason, a vorbit despre dragoste ca bază a politicii wilsoniene și a scris ca îndrumare pentru pastorii din dieceza sa că „ne îndreptăm spre mari transformări socialiste”, iar sarcina Bisericii este de a încheia o pace afectivă cât mai deplină cu naționalitățile: „Preotul maghiar să fie inițiatorul care îl cheamă pe preotul român la o acțiune frățească în interes comun.”^[60] Oricum: preotul reformat este un „socialist înnăscut”…

Rândurile „adunării naționale” de la Târgu Mureș, formată din câteva mii de secui disperați, erau cu siguranță sărace, deși au participat delegați din douăzeci de comitate transilvănene.^[61] Republica (Populară) Secuiască nu a fost proclamată. În câteva zile, două companii de soldați români, slab înarmați și îmbrăcați în zdrențe, defilau deja în noua și superba piață centrală din Târgu Mureș. Nici democrația seculară, nici socialismul religios nu au avut succes în rândul celor pentru care au fost concepute. Țăranul român analfabet nu avea acces la frumoasele teorii progresiste, maturate de zeci de ani, așa că, deși tipografiile socialiste din Pesta au produs sute de mii de broșuri progresiste, acestea nu au găsit public. Apelul din 24 noiembrie al lui Mihály Károlyi către „naționalitățile nevorbitoare de limbă maghiară” a fost mai accesibil, dar numai două dintre declarațiile sale au primit aprobarea necondiționată a românilor: pe de o parte, că „puterea stăpânilor a încetat”, iar pe de altă parte, că acum „urmează regimul popular”.^[62] „Stăpânii” din Transilvania erau în general ungurii, chiar și acolo unde „poporul” era român – și cine nu ar fi vrut să aparțină poporului, dacă vremea acestuia a venit acum chiar și potrivit stăpânilor?!

„Înțelegem mereu diferit, dacă înțelegem vreodată ceva” – spune filosoful german Hans-Georg Gadamer, iar adevărul afirmației sale a fost dovedit în mod concludent de evenimente.^[63] Cei 100.000 de oameni adunați pe terenul de instrucție militară de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, cărora oratorii le relatau despre păcatele națiunii maghiare, și-au amintit de păcatele stăpânilor (prin aceasta înțelegându-se cel mai probabil grânarele pline și caii din grajduri) și au aclamat cu entuziasm rezoluțiile pe care Károlyi voia să le prevină prin manifestul său către naționalități. Decretul regelui Ferdinand al României, anunțat de crainici, a fost însă înțeles de toți: oricine participă la eliberarea pământurilor românești va primi pământ. Un factor decisiv în mobilizarea forțelor armate ale regatului român, care inițial erau foarte slabe, a fost promisiunea de reformă agrară comunicată în mod eficient, pe care a publicat-o în paralel cu intrarea trupelor sale în Transilvania. Dintre toate rezoluțiile de la Alba Iulia, promisiunea de a împărți marile proprietăți a primit probabil cele mai sincere aplauze. În schimb, ideea exportului de democrație al guvernului maghiar nu a ajuns la destinatarii săi și, prin urmare, bineînțeles că nu a generat sprijin popular.

Conceptele de etnie și naționalitate au fost întotdeauna subiect de dezbatere, însă nici măcar în aceste vremuri aprinse nu era întotdeauna clar cine era român și cine era maghiar. De la cartierul general al trupelor românești, un ofițer de informații maghiar a raportat că 98% din cei aproximativ 5.000 de soldați intrați în Transilvania erau români născuți în Transilvania, care vorbesc „perfect” limba maghiară și au fugit sau au ajuns prizonieri de război români, ba unii ar fi chiar maghiari cărora li s-au promis câte 5 sau 8 hectare de pământ în schimbul participării.^[64] Acest raport a fost scris într-un stadiu foarte timpuriu al ocupației românești a Transilvaniei, iar detaliile sale pot fi considerate exagerate – deși, dacă aceasta a fost realitatea, era în interesul conducerii militare românești și maghiare să o ascundă –, dar descrie foarte sugestiv realitatea complexă a schimbării autorității statale și dificultățile de organizare a apărării patriei, precum și faptul că, în 1918, sloganurile naționale puteau mobiliza eficient doar dacă erau însoțite de promisiuni sociale concrete. Iar valurile de reformă agrară care au străbătut Europa Centrală și de Est în anii care au urmat dovedesc că, într-o formă sau alta, beneficiarii chiar au obținut îndeplinirea promisiunilor care le-au fost făcute.

Românii voiau să obțină, până la negocierile de pace, o situație împlinită din punct de vedere militar, pentru care au primit un sprijin diplomatic puternic din partea Parisului și un sprijin logistic eficient din partea Bucureștiului, prin intermediul generalului francez Henri Berthelot, comandantul Armatei franceze de la Dunăre, creată la începutul lunii noiembrie. La sfârșitul lunii noiembrie, Aliații s-au retras din acordul de la Belgrad fără ca premierul francez Clemenceau să considere necesar să-i informeze pe maghiari. (Din acest motiv, comandantul de la Belgrad al Armatei franceze din Orient, generalul Henrys, și șeful misiunii militare aliate de la Budapesta, locotenent-colonelul Vix, au și simțit o oarecare supărare.) Berthelot, pe de altă parte, și-a folosit în mod repetat autoritatea de general pentru a acoperi înaintarea românească, încălcând Convenția de la Belgrad. De fapt, el a acționat în esență ca un avanpost al statului major român, identificându-se practic în totalitate cu dorințele acestuia și nu a ezitat să își depășească în mod repetat competența chiar și relația cu comandantului său șef, Franchet d’Espèrey. Premierul Clemenceau l-a și mustrat pentru asta, dar regele român recunoscător i-a donat, în anii 1920, o mare proprietatea latifundiară maghiară expropriată, cu un castel, o pădure și terenuri arabile.

În fața românilor bine informați, liderii guvernului maghiar și autoritățile locale maghiare au suferit din cauza lipsei de informații, au ajuns în repetate rânduri în dezavantaj și, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, s-au arătat reciproc cu degetul în memoriile lor din cauza eșecurilor. La 6 decembrie 1918, Consiliul de Miniștri a înființat Comisariatul Guvernamental pentru Ungaria de Răsărit, cu jurisdicție asupra celor 26 de comitate revendicate de români. István Apáthy, cel mai respectat politician al maghiarimii transilvănene, a fost numit șef al Comisariatului. A fost o mișcare demnă, fără îndoială, dar dacă a fost și una oportună este îndoielnic. Apáthy, un patriot fervent, a fost cel mai detestat maghiar în ochii politicienilor români din Transilvania. În plus, în timp ce românii aveau în spate o forță militară în creștere și un amplu sprijin francez, Apáthy nu a primit decât niște sume de bani pentru a-și acoperi cheltuielile în loc de armate, și nu era susținut decât de un guvern ezitant, cu o popularitate în scădere. Comisarul guvernamental proaspăt numit a acționat cu demnitatea disperării; în câteva zile a înființat paisprezece departamente ale guvernului maghiar de facto din Transilvania, dar nici el nu a putut face minuni și a devenit desăvârşitorul agoniei.

Până la jumătatea lunii decembrie, slabele trupe române ajunseseră peste tot la liniile de demarcație, dar nici acum nu s-au bazat pe întăririle din spate, ci mai degrabă pe gărzile naționale românești din Transilvania, care li s-a alăturat. Gărzile românești, înarmate din banii guvernului maghiar, s-au transformate în trupe ale armatei regale invadatoare.^[65] Ofițerii lor erau foști ofițeri ai armatei comune, la fel ca ofițerii unităților maghiare adversare. Înaintarea lor a fost perturbată doar de incidente minore. Garnizoana românească de 20 de oameni de la Sfântu Gheorghe a fost dezarmată pentru o vreme de maghiarii din localitate, care apoi au reconsiderat acest act și le-au dat înapoi armele. Parlamentarul maghiar cu steagul alb a fost împușcat mortal de români la Mihalț, iar un tren blindat maghiar a ucis zece soldați români la Zam.

La 12 decembrie, generalul Berthelot a autorizat trecerea liniei Mureșului și ocuparea orașelor Dej, Cluj, Sighetu Marmației, Baia Mare, Carei, Oradea și Arad. La 16 decembrie, colonelul Kratochvil a ordonat trupelor sale de pe linia de demarcație să opună rezistență, dar Károlyi a considerat că apărarea armată este fără speranță. Într-o convorbire telefonică – la care a participat și István Apáthy – cu Kratochvil, care a cerut tunuri și muniție, prim-ministrul a spus că nu poate oferi niciun ajutor, deoarece forțele disponibile trebuie să apere Csallóköz și Salgótarján. Kratochvil nu a avut succes nici cu germanii care se retrăgeau: aceștia vânduseră deja cea mai mare parte a armamentului lor greu, care nu era adecvat pentru transport, gărzilor naționale române din Transilvania din zona Sibiului. Două zile mai târziu, comandantul-șef al districtului de apărare al Transilvaniei, în urma ordinului de evacuare dat de guvern, și-a retras ordinul de rezistență armată și a pregătit retragerea trupelor sale din Cluj spre Oradea și Debrecen, unde – cu excepția lui Kratochvil – se mutase și comandamentul diviziei. Nici aceasta nu a fost însă o sarcină ușoară: artileriștii din Cluj nu au fost acceptați de Debrecen. Orașul burghez nu voia să vadă soldați, iar honvezii care mărșăluiau în noaptea geroasă de Crăciun nu au putut obține cazare în Mezőberény decât prin arme și amenințări.

Acesta a fost răspunsul Câmpiei Maghiare la pierderea Transilvaniei în noaptea friguroasă de Revelion din 1918.^[66]

De la Cluj, stocurile trezoreriei mobile fuseseră deja transportate la Pesta în săptămânile precedente, la fel ca și stocul de camioane obținut de Grupul de Armată Mackensen. Caii germanilor care au ajuns în mâinile maghiarilor au fost distribuiți între micii fermieri din Transilvania prin intermediul consiliilor naționale maghiare locale. Lichidarea stocurilor nu a putut evita, desigur, manevrele corupte. Sándor Vincze ar fi vrut ca mașinile să îi revină Partidul Social-Democrat, dar conform afirmației sale, au fost deturnate de unii dintre tovarășii săi influenți. Vilmos Böhm, fratele secretarului de război, a ajuns suspect, ceea ce a dus mai târziu la o bătaie și aproape chiar și la înjunghiere între Sándor Vincze și Vilmos Böhm în emigrația socialistă din Viena.^[67] Mâna de soldați secui care apărau podul Mureșului de la Lunca Mureșului s-a lăsat convinsă cu greu că inamicul, deși număra abia 15.000 de soldați, îi depășea numeric cu mai mult de cinci la unu.^[68] László Fényes, comisarul guvernamental al Gărzii Naționale, trimis la linia de demarcație, abia a putut să le impună soldaților secui încăpăţânaţi să se retragă de pe pozițiile lor din capetele de pod. „Mai bine murim aici, dar nu lăsăm Transilvania pe mâna valahilor” – murmurau soldații. Fényes, întotdeauna un bun orator, i-a spus comandantului român la predarea podului că „națiunea maghiară nu va renunța niciodată la teritoriul de dincolo de Mureș, de unde veniți, și nici la cel spre care vă îndreptați”,^[69] iar mai târziu a scris că podul de peste Mureș nu a fost pierdut în Transilvania, ci la Piave de către generalii monarhiei.^[70]

Duminică, 22 decembrie, maghiarii au ținut o mare adunare la Cluj; invazia orașului era iminentă. Organizatorii, Consiliul Național al Transilvaniei, condus de Apáthy, și Consiliul Național Secuiesc, au înființat un comitet de conducere comun și au sperat că vor participa cel puțin un sfert de milion de persoane, însă frigul, dificultățile de deplasare (au sosit doar două trenuri în loc de douăzeci), intimidarea și Consiliul Dirigent Român al Transilvaniei, care a folosit toate mijloacele pentru a-i descuraja pe maghiarii din zonele ocupate de români (asupra minerilor din Petroșani care se aflau pe drum s-a și tras) au contrazis aceste planuri.^[71]

Până la urmă, la adunare au participat aproximativ 60.000 de oameni care i-au ascultat pe Apathy și pe tovarășii săi, momentul dramatic fiind surprins de un film de știri comandat de directorul de teatru Jenő Janovics. Încă din stadiul inițial al organizării, s-a ridicat din nou problema proclamării unei republici independente a Transilvaniei, de data aceasta împreună cu românii și sașii, dar nu s-a primit nicio încurajare din partea guvernului maghiar, deși acesta a abordat problema în repetate rânduri. Astfel, Apáthy nu a putut decât să-și încurajeze ascultătorii în discursul său patetic spunând că „frații noștri care sunt pe cale să se despartă de noi vor veni ei înșiși la mama noastră comună, Ungaria, rugând-o să-i primească din nou în sânul ei”.^[72]

Doi social-democrați români din Transilvania, Gheorghe Avramescu și Sava Demian-Strengar, s-au pronunțat pentru ca Transilvania să devină o republică independentă după modelul cantoanelor elvețiene, dar social-democrații maghiari din Transilvania au fost dispuși să includă în rezoluția lor doar ideea unei comunități statale cu „Ungaria democratică unitară”.^[73]

Diferența a fost însă de prea mică importanță: chiar în acea zi, trupele românești au intrat în Turda, Aiud și Gherla; Regimentul 9 Husari, părăsind acest din urmă oraș, au ajuns la Cluj dezbrăcați și acoperiți în zdrențe.^[74] La 23 decembrie, generalul Gherescu, comandantul forțelor care au ocupat Turda, i-a convocat pe primarul din Cluj, Gusztáv Haller, și pe șeful poliției orașului, Sándor Botka, și le-a spus că a doua zi, în ajunul Crăciunului, va fi rândul orașului lor.

Așa s-a și întâmplat. Clujul a căzut în mâinile românilor fără nicio rezistență. În 24 decembrie, la prânz, în piața centrală a Clujului, lângă maiestuoasa statuie regelui Matia, opera lui János Fadrusz, două regimente de soldați români, aproximativ trei mii de oameni, aliniate în poziție triumfală, au primit omagiul bisericilor și organizațiilor românești.^[75] Seara, soldații și românii din sate care fuseseră chemați în oraș au avut parte de o cină gratuită, femeile și soldații îmbrăcați sumar au jucat hora, maghiarii nu s-au arătat.^[76] Pe prima pagină a numărului de Crăciun, Kolozsvári Hírlap a publicat o scrisoare deschisă în franceză și maghiară către generalul Gerescu, comandantul trupelor române care au intrat în oraș în acea zi:

Chiar și în acest moment dificil, redactorii s-au exprimat în elevatul stil al conștiinței civice, dar starea de spirit din oraș – și în rândul populației maghiare din Transilvania – a fost poate mai fidel exprimată de declarația laconică a primarului Haller: „Generalul Gerescu mi-a spus […] că va pedepsi aspru orice tulburare a liniștii publice și că orice act sau tentativă de rezistență va fi sancționată prin excuție sumară. Știu că siguranța și securitatea orașului și a cetățenilor săi vă sunt dragi tuturor și vă cer să vă păstrați calmul și liniștea, cu o încredere neclintită în viitor, și să vă abțineți chiar și de la orice aparență de tulburare a ordinii publice.”^[77]

„Vrem să trăim…” (Epilog)

Lumea liberală maghiară în declin a apelat în limba franceză la civilizația franceză, considerată depozitara culturii umane universale – dar singurul răspuns a fost o politică armată care a creat fapte împlinite. Trupele române intrate în oraș au instalat din nou banca de schingiuire în curtea cazărmii din Cluj și au introdus imediat pedeapsa cu bastonul în toate orașele transilvănene ocupate. Politicienii maghiari de la Cluj nu aveau nimic bun de așteptat; social-democratul Sándor Vincze a fugit la Budapesta în noaptea de Anul Nou. La apogeul carierei sale, a predat Insula Margareta, pe care accesul a devenit gratuit, copiilor de proletari din Budapesta, iar după căderea dictaturii proletare și oprirea obligatorie a emigranților socialiști la Viena, a murit  umplut de amărăciune în America. Kratochvil a plecat din Cluj în 7 ianuarie – exact la timp, după care și-a comandat trupele tot mai numeroase și tot mai disciplinate mai întâi de la Huedin, apoi de la Oradea și Debrecen, organizând apărarea bazată pe trecătorile și pasurile din vestul Transilvaniei. La 21 martie, sub comanda sa se aflau 649 de ofițeri și 12.438 de soldați.

În sudul bazinul hidrografic al Crișurilor, tronsoanele liniei care pleca din Teceu Mare, trecând prin Seini, Șimleu Silvaniei, Ciucea, Beiuș și Vașcău, ajungând până la Săvârșin de pe lângă Mureș, au fost apărate până la începutul lunii martie de 7.000 de soldați slab echipați ai Diviziei a 6-a din Szeged, sub comanda generalului Károly Soós, comandantul districtului militar din Szeged. În ciuda echipării precare și a problemelor de disciplină, Soós a avut puterea să desființeze și bazele inamice de pe teritoriile controlate de maghiari de-a lungul Mureșului, gărzile naționale românești din comitatul Arad. Consolidarea liniei de apărare nord-sud până la începutul lunii februarie și perseverența din lunile următoare au pus bazele intrării Diviziei Secuiești în panteonul eroilor din canonul național maghiar.

István Apáthy nu a fost însă la fel de norocos. În seara dinaintea intrării trupelor române în Cluj, Károlyi i-a oferit un portofoliu ministerial în guvernul său pentru a-l salva din gura leului, dar curajosul savant a rămas în oraș și chiar și după ocupația română s-a comportat ca un reprezentant al suveranității maghiare. El a considerat regimul românesc ca fiind temporar, a luat în serios Convenția de la Belgrad și a crezut și mai serios că regulile armistițiului erau protejate de onoarea internațională. Generalul Berthelot, aflat în trecere prin Cluj în 31 decembrie, l-a și primit pe Apáthy și au convenit asupra unei noi linii de demarcație la vest de Cluj, dar între timp aerul se terminase în jurul Comisariatului Guvernamental devenit anacronic. Românii nu au respectat nici acordul – soldații lor în avans au măcelărit lucrători feroviari maghiari și au violat femei lângă Ciucea – și nici libertatea personală a lui Apáthy. La 15 ianuarie a fost arestat – împreună cu mai mulți alții – sub acuzații inventate și false, judecat de curtea marțială de la Sibiu și condamnat la cinci ani de închisoare în primă instanță, apoi achitat în a doua instanță prin intervenția Franței, dar a fost eliberat după abia un an și jumătate, într-o stare de sănătate șubrezită. Deși s-a mutat la Szeged împreună cu iubita sa universitate, noua lume contrarevoluționară a Micii Ungarii nu a mai avut nevoie de onestitatea sa de modă veche, iar Apáthy a murit la scurt timp după emigrare.

În primele luni ale anului 1919, românii ocupanți se simțeau suficient de puternici pentru a îndepărta de pe pozițiile lor din întreaga Transilvanie personalitățile marcante ale lumii maghiare care refuzau să jure credință statului român până la decizia Conferinței de Pace. Printre aceștia, cel mai proeminent a fost Árpád Paál, fostul vicecomite de Odorhei și lider al Consiliului Național din Odorheiu Secuiesc, cel care a elaborat conceptul „Republicii Secuiești” și a fost, de asemenea, încarcerat și ulterior internat la Cluj. Paál, ca și majoritatea maghiarilor transilvăneni, nu a încetat niciodată să spere în posibilitatea creării unei Transilvanii independente, chiar dacă prin antecedentele din 1918-1919 ale transilvanismului care a înflorit în anii 1920, cei mai mulți se refereau, de fapt, la speranța revenirii „lumii maghiare”.^[78]

Cu toate acestea, onoarea rezistenței din Transilvania a fost salvată de minerii social-democrați și de feroviarii maghiari, la fel ca și în regiunea sudică (Délvidék) și Ungaria de Sus.

În semn de solidaritate cu minerii din Petroșani, care se aflau în grevă de câteva zile, în dimineața zilei de 22 ianuarie 1919, trenurile au fost oprite în toată Transilvania, oficiile poștale și magazinele din Cluj au fost închise, munca în fabrici s-a oprit. Aproximativ treizeci de mii de mineri și zeci de mii de feroviari, funcționari de stat și muncitori din fabrici au luat parte la demonstrație, iar în ziarele din Ungaria au apărut speranțe deșarte de revoltă generală a poporului transilvănean, se anunța deja că românii pregăteau o retragere rapidă și că, după recucerirea Clujului, soldații maghiari „nu se vor opri din drumul lor eliberator până la linia de demarcație”.^[79] Protestul a fost însă zdrobit cu brutalitate, iar trupele maghiare nu au ajuns decât până la armanele din Huedin.

Cu toate acestea, trupele române au fost oprite nu numai de mișcările de masă și de îmbunătățirea apărării Diviziei Secuiești la Pasul Craiului, ci și de faptul că Clemenceau a stopat temporar împlinirea imediată a viselor legate România Mare.^[80] Nici social-democrația maghiară nu mai putea sta cu mâinile în sân în timp ce tovarășii separați erau aruncați în închisoare de către români. Pe 21 ianuarie, social-democratul Ágoston Péter, comisarul guvernamental al comitelui de Oradea, s-a deplasat la Budapesta și aproape că a dat buzna peste Károlyi și guvernul său, revendicând organizarea unei apărări armate împotriva românilor.^[81] La 29 ianuarie, ministrul de război Böhm a ordonat comandanților trupelor care se opuneau românilor să împiedice cu arma orice nouă înaintare a românilor.^[82] Acest lucru a fost adus și în atenția locotenent-colonelului Vix. Pacifismul wilsonian a fost înlocuit, chiar dacă cu prudență tactică, de organizarea apărării. La 18 februarie, în cadrul unei ședințe de guvern, Károlyi, în calitate de președinte al republicii, a declarat pentru prima dată că, „dacă pe baza legii și a justiției nu putem, atunci trebuie să fim gata să ne recâștigăm mijloacele de existență cu arma în mână”.^[83]

La 24 februarie, locotenent-colonelul Vix a raportat superiorilor săi de la Belgrad că „trupele maghiare și-au recăpătat imaginea de unități disciplinate, care radiază forță”.^[84] O săptămână mai târziu, la 2 martie 1919, Mihály Károlyi a vizitat Satu Mare împreună cu soția sa și cu un numeros anturaj, printre care se numărau ministrul de interne Vince Nagy, ministrul de război Vilmos Böhm și comisarul guvernamental al Consiliului Militar, József Pogány. El a inspectat trupele secuiești și a declarat că „nu poți distruge o națiune, nu poți eradica dintr-un popor instinctul de conservare care îl face să spună că vrea să trăiască […], iar dacă Conferința de Pace de la Paris […] va decide să tranșeze Ungaria, noi vom elibera această țară chiar și cu armele, dacă va fi nevoie”. Discursul său a fost primit cu mare entuziasm, iar apoi Károlyi a mers la Seini, pe linia frontului, și a participat la înmormântarea caporalului Lajos Ungvári, care a fost ucis de un glonț românesc. Starea de spirit i-a antrenat chiar și pe liderii social-democrați din Pesta, deși în timpul lungului drum cu trenul încă se temeau că legiunile contrarevoluționare secuiești îi vor masacra. Vilmos Böhm a vorbit despre faptul că „această țară este patria noastră”, iar dacă „ne iau cărbunele, lemnul, fierul, minereurile, ne iau mijloacele de subzistență, atunci nu mai avem nimic de pierdut, iar singura întrebare care ne rămâne este viața sau moartea”.^[85] Însă, în timpul atacului românesc împotriva Republicii Sovietice Maghiare de la jumătatea lunii aprilie 1919, s-a pierdut orice speranță, trupele române au ajuns aproape până la Tisa și, după eșecul timpuriu al campaniei de dincolo de Tisa în iulie, au ocupat capitala maghiară la 4 august 1919. În orele triumfului, premierul român Brătianu a vorbit despre faptul că nimeni nu poate refuza poporului român recunoașterea măreției sale. Anunțul său de ocupare a Budapestei a fost întâmpinat cu o furtună de aplauze nesfârșite la Sibiu, în timp ce capitala maghiară era cuprinsă de o rușine ciudată. „O, națiuni fericite, în a căror capitală au mărșăluit victorioși niște Napoleoni” – scria Emma Ritoók, o descendentă a elitei clasei mijlocii (gentry) din Bihor, în jurnalul ei, văzându-i pe ofițerii români călărind dezordonat. Cu siguranță nu așa și-a imaginat scăparea de comunism.^[86] În contrast cu tristețea Crăciunului clujean, românii au fost întâmpinați cu o avalanșă de flori de către locuitorii entuziaști de pe străzile Pestei la Piața Kálvin. Pestanii voiau să trăiască, la fel ca și clujenii. Când honvezii maghiari au intrat în Cluj, în septembrie 1940, în urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena, Jenő Janovics și-a şters de praf însemnările despre tristele evenimente din anul de plumb al schimbării autorității statale.

Janovics a ținut ultimul spectacol în limba maghiară din palatul din Piața Hunyadi al Teatrului Național din Cluj la 30 septembrie 1919. S-a jucat Hamlet. Janovics, interpretând rolul principal, s-a postat în partea din față a scenei și, renunțând la toate tradițiile dramaturgice, a strigat marele monolog cu un glas răsunător: „A fi sau a nu fi: aceasta e întrebarea!”

„După un moment de tăcere stupefiată, pasiunile au izbucnit într-o frenezie. O voce feminină ascuțită din galerie a fost prima care a rupt tăcerea:

– Vrem să trăim!

Ca răspuns, două mii de spectatori au strigat, eliberat, cu exaltare și speranță:

– Vrem să trăim!

Era ca și cum aceste două mii de oameni ar fi vrut să se agațe de roata istoriei” – scria Janovics.[87] Dar catarsisul nu a fost dat. „Mica lume maghiară” a dat înapoi Palatul din Piața Hunyadi teatrului maghiar pentru cinci ani, dar armata lui Horthy a adus cu sine și legile antievreiești la Cluj. În 1944, Janovics a fost deja nevoit să se ascundă și, deși a supraviețuit epocii de persecuție, eliberarea nu i-a adus prea multe bucurii: noua mutare a teatrului maghiar din clădirea din Piața Hunyadi, care fusese proiectată pe baza concepției sale cu patruzeci de ani mai devreme, i-a adus sfârșitul. Aproape a murit pe scenă, în timp ce scria discursul de deschidere, în dimineața zilei de 16 noiembrie 1945.[88] Și probabil odată cu el a dispărut pentru totdeauna lumea de dinaintea războiului, care dansa pe muchie de cuțit, și era, totuși, încrezătoare în sine, care s-a pierdut în toamna anului 1918 și de care ne amintește astăzi trauma Trianonului.

Note

[1] Hol nyaraltak a kolozsváriak? (Unde au mers în vacanță clujenii?) Kolozsvári Hírlap, 23 august 1918. 2

[2] Hogyan tanítják a román tanítókat a magyar tanárok? Véget ért a határszéli tanítók kurzusa. (Cum instruiesc profesorii maghiari dascălii români? S-a încheiat cursul pentru profesorii din regiunea de frontieră) Kolozsvári Hírlap, 18 august 1918. 3-4.

[3] András Siklós: Adalékok az Osztrák-Magyar Monarchia belső helyzetéhez 1918 tavaszán és nyarán. (Contribuții despre situația internă a Monarhiei Austro-Ungare în primăvara și vara anului 1918) Történelmi szemle, 1/1983. 4.

[4] József Szterényi: op. cit. 163; Lajos Windischgrätz: Küzdelmeim. (Luptele mele) Budapest, 1920. 117.

[5] Relatarea lui Sándor Szurmay. MNL MOL K440 PTI 607f, 37, 1.

[6] Emma Ritoók: op. cit. 105.

[7] András Siklós: Az Osztrák–Magyar Monarchia felbomlása, 1918. (Destrămarea Monarhiei Austro-Ungare, 1918) Kossuth, Budapest, 1987. 87-88.

[8] László Passuth: Kutatóárok. (Tranșeu de cercetare) Szépirodalmi, Budapest, 1966. 188.

[9] Sándor Makkai: Holttenger. (Marea Moartă) Révai – Erdélyi Szépmíves Céh, Budapest–Kolozsvár, 1936. 179.

[10] Ibid. 189.

[11] Lajos Hatvany: op. cit. 14.

[12] Gyula Gömbös: Egy magyar vezérkari tiszt bíráló feljegyzései a forradalomról és ellenforradalomról. (Însemnările critice ale unui ofițer de stat major maghiar despre revoluție și contrarevoluție) Budapest, 1920. 13-14.

[13] Dezső Rubint: Az összeomlás. (Colapsul) Globus, Budapest, 1922. 50.

[14] Dezső Rubint: op. cit.; Márton Farkas: Katonai forradalom és összeomlás 1918-ban. A hadsereg szerepe az Osztrák–Magyar Monarchia felbomlásában. (Revoluția militară și colapsul din 1918. Rolul armatei în destrămarea Monarhiei Austro-Ungare) Akadémiai, Budapest, 1969. 288-289.

[15] Az elhagyatott Erdély. (Transilvania abandonată) Magyarország, 22 septembrie 1918. 3.

[16] Lajos Karl: Bukaresti élet. (Viața din București) Katolikus Szemle, 9/1918. 830.

[17] Scrisoarea lui István Apáthy către Mihály Károlyi, Cluj, 14 octombrie 1918. In Károlyi Mihály levelezése (Corespondența lui Mihály Károlyi) I. 1905-1920 (ed. Litván György) Budapest, Akadémiai, 1978, 244.

[18] Imre Csécsy: Vajda-Voevod, Károlyi Mihály és Zilahy Lajos. Századunk, 1934. 123.

[19] Manó Buchinger: Tanúvallomás. Az októberi forradalom tragédiája. (Mărturie. Tragedia Revoluției din Octombrie) Budapest, 1936. 74.

[20] Képviselőházi napló (Jurnalul Camerei Deputaților), 1910. XLI. 18 octombrie 1918. 315-316.

[21] Benedek Jancsó: A román irredentista mozgalmak története. (Istoria mișcărilor iredentiste române) Bocskay Szövetség, Budapest, 1920. 455.

[22] Victor Mamatey: The United States and East Central Europe 1914-1918: A Study in Wilsonian Diplomacy and Propaganda. Princeton University Press, Princeton, 1957. 376.

[23] Victor Mamatey: op. cit. 126-129.

[24] Alexandru Vaida-Voevod: „Gézengúz nép valátok kezdet óta…”. („Ați fost o națiune de derbedei încă de la început…”) Korunk, 4/1998. 37.

[25] Passuth László: Erdélyi november. (Noiembrie în Transilvania) Nyugat, 12/XXV (16 iunie 1932) 697.

[26] Tibor Balla: Katonai alakulatok karhatalmi bevetése Magyarországon az első világháború utolsó évében. (Desfășurarea unităților militare în Ungaria în ultimul an al Primului Război Mondial) A Hadtörténeti Múzeum Értesítője 12 ( 2011), 63.

[27] István Kató: Az 1918-as novemberi parasztmozgalmak. (Mișcările țărănești din noiembrie 1918) Századok, 3/1956. 396.

[28] Deși datele sunt preluate din raportul inspectorului artileriei maghiare, ele pot fi considerate reprezentative pentru toate tipurile de armele și pentru întreaga armată maghiară. HL I/29-8, 133.

[29] Desfășurarea revoluției la Sibiu, consiliile militare din perioada 30 octombrie 1918 – 30 noiembrie 1918. Jurnalul unui ofițer anonim de la Școala Militară de Cadeți din Sibiu. HIL TGY 255. 2.821, 7-8.

[30] István Apáthy: Erdély az összeomlás után. (Transilvania după colaps) Új Magyar Szemle, 2-3/1920, 155.

[31] László Passuth: Erdélyi november. (Noiembrie în Transilvania) op. cit. 699.

[32] Pesti Napló, 12 noiembrie 1918. 1.

[33] Ernő Raffay: Erdély 1918–1919-ben. (Transilvania în 1918-1919) Magvető, Budapest, 1988. 93.

[34] HIL A polgári demokratikus forradalom katonai iratai (Documente militare ale revoluției burgheze democratice) I.29. 8/3-6, 446.

[35] Dániel Görgényi: Signum Laudis. Egy katona emlékiratai. (Memoriile unui soldat) Zrínyi, Budapest, 1968. 21. Cf. Sándor Vincze: op. cit. 322.

[36] Ernő Raffay: op. cit. 137-138.

[37] MNL MOL K 27 Magyar minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procesele-verbale ale Consiliului de Miniștri al Ungariei), 31 decembrie 1918, 11.

[38] Ernő Raffay: op. cit. 334.

[39] Ibid. 275.

[40] Ibid. 148.

[41] József Sipos: Parasztpártok és az impériumváltás Erdélyben. (Partidele țărănești și schimbarea autorității statale în Transilvania) In: Cornel Grad, Viorel Ciubotă (szerk.) 1918 – Sfârşit şi început de epocă – Korszakvég-korszakkezdet – The End and the Beginning of an Era. Editura Muzeului Satmarean, Satu Mare, 1998. 222.

[42] Szabad a kisüstön való szeszfőzés. (Liber la fierberea de pălincă) Világ, 28 noiembrie 1918. 7. Cf. Ignác Romsics: Erdély elvesztése 1918–1947. (Pierderea Transilvaniei 1918-1947) Helikon, Budapest, 2018. 121.

[43] Însemnare de jurnal de către Sándor Márki, 12 noiembrie 1918. Apud Ignác Romsics: Erdély elvesztése, op. cit. 166.

[44] Raport privind patru ani de funcționare a Agenției Naționale pentru Refugiați, op. cit. 37, respectiv István Mócsy: op. cit. 9.

[45] Telegrama lui László Bodor și Domokos Harmath, președintele și copreședintele Asociației Pensionarilor din Transilvania către Consiliul Național Maghiar, MNL MOL K440 X1511 6999. Consiliul Național al Transilvaniei a încercat să intervină în favoarea lor și a cerut guvernului să aloce un ajutor de urgență de 100 de coroane de persoană.

[46] Budapest már nem fogadhat be több menekülőt. Liber kormánybiztos és Dietz főkapitány nyilatkozata. (Budapesta nu mai poate primi alți refugiați. Declarații ale comisarului guvernamental Liber și ale căpitanului general Dietz) Pesti Napló, 8 decembrie 1918, 7.

[47] Ibid. 8.; respectiv: 27 ezer menekült Budapesten (27 de mii de refugiați la Budapesta), Világ, 7 decembrie 1918; respectiv: Gondoskodás a menekültekről (Îngrijirea refugiaților), Népszava, 21 noiembrie 1918, 7.

[48] Ellenforradalom (Contrarevoluție), Népszava, 21 ianuarie 1919. 1.

[49] MNL MOL K 27 Minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procesele-verbale ale Consiliului de Miniștri al Ungariei), 11 ianuarie 1919, 7.

[50] Ibid. 7-8.

[51] A MÁV kolozsvári üzletvezetőségének 1/919 eln. szám 21. irata (Documentul 1/919 nr. prez. 21. al conducerii MÁV din Cluj). Arhivele MÁV, NF 100001, 19 decembrie 1918, 155.

[52] MNL MOL K27 Minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procesele-verbale ale Consiliului de Miniștri al Ungariei) 11 decembrie 1918, 2, respectiv István Apáthy: Erdély az összeomlás után (Transilvania după colaps), op. cit. 175-176.

[53] Goldberger Ármin tüzérszázados 1918. november 23-i jelentése (Raportul căpitanului de artilerie Ármin Goldberger din 23 noiembrie 1918), MNL MOL K40 1918 IX-165.

[54] A brassói forgalmi főnök 1918. december 6-ai jelentése Landraut francia ezredessel és Popp román vasúti főfelügyelővel folytatott tárgyalásairól (Raportul din 6 decembrie 1918 al directorului de trafic din Brașov privind negocierile sale cu colonelul francez Landraut și cu inspectorul șef Popp al căilor ferate române). Arhivele MÁV, NF 10001, 6 decembrie 1918, 24-27.

[55] Vezi Gábor Egry: Találkozások a vadonban. Etnicitás és önazonosság Székelyföldön 1918–1940. (Întâlniri în sălbăticie. Etnicitate și identitate în Ținutul Secuiesc 1918-1940) Replika (105), 5/2017, 97-98.

[56] Szülők petíciója a nagyméltóságú Nemzeti Tanácshoz 1918. november 12-én (Petiția părinților către Consiliului Național la 12 noiembrie 1918) MOL K440 X1511 6996. K440, titlul 13, C/1, pachetul 5. A vidéki nemzeti tanácsok jelentései és javaslatai a helyi közállapotokról (Rapoarte și propuneri ale consiliilor naționale rurale privind condițiile publice locale).

[57] MNL MOL Minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procese-verbale ale Consiliului de Miniștri) 6 decembrie 1918, 9.

[58] MNL MOL K27 Minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procese-verbale ale Consiliului de Miniștri) 20 noiembrie 1918, 10.

[59] Ignác Romsics: Erdély elvesztése (Pierderea Transilvaniei), op. cit. 129.

[60] László Ravasz: Hogyan állunk? (Cum stăm?) Az Út, 9-10/IV (noiembrie-decembrie 1918), 179-185.

[61] Ernő Raffay: op. cit. 339.

[62] A Népköztársaság minden nem magyarul beszélő népéhez! (Către toate popoarele nevorbitoare de limbă maghiară din Republica Populară!) Világ, 30 noiembrie 1918, 2-3.

[63] Hans-Georg Gadamer: Igazság és módszer. (Adevăr și metodă) Budapest, Gondolat, 1984, 211.

[64] Fekete Lajos jelentése a kolozsvári Magyar Nemzeti Tanács részére 1918. december 4-én (Raportul din 4 decembrie 1918 al lui Lajos Fekete către Consiliul Național Maghiar de la Cluj). MNL MOL K40 1918 IX-663.

[65] Újhelyi őrnagy jelentése a magyar hadügyminisztérium 1. osztályának. Kolozsvár 1918. december 9. (Raportul maiorului Újhelyi către Departamentul 1 al Ministerului de Război din Ungaria. Cluj, 9 decembrie 1918) HIL A polgári demokratikus forradalom katonai iratai (Documente militare ale revoluției burgheze democratice) 3425/70/85.

[66] Dániel Görgényi: Signum laudis, op. cit. 22.

[67] Sándor Vincze: Erdély forradalma (Revoluția Transilvaniei), op. cit. II. 283-288.

[68] Ignác Romsics: Erdély elvesztése (Pierderea Transilvaniei), op. cit. 145.  

[69] László Fényes: A forradalom okai és a Tisza-bűnper vádja (Cauzele revoluției și acuzația din procesul lui Tisza), op. cit. 49.

[70] A székely katonaságról. Fényes László elvtárs nyilatkozata (Despre armata secuiască. Declarația tovarășului László Fényes). Népszava, 31 ianuarie 1930, 8.

[71] A kolozsvári nagygyűlés (Marea Adunare de la Cluj), Világ, 24 decembrie 1918, 4.

[72] Ignác Romsics: Erdély elvesztése (Pierderea Transilvaniei), op. cit. 150.

[73] Erdély tiltakozik a gyulafehérvári határozat ellen. A kolozsvári nagygyűlés (Transilvania protestează împotriva rezoluției de la Alba Iulia. Marea Adunare de la Cluj), Világ, 24 decembrie 1918, 4.

[74] Fényes László kormánybiztos Erdély helyzetéről (Comisarul guvernamental László Fényes despre situația Transilvaniei), respectiv: A románok elfogtak kilencven huszárt (Românii au capturat nouăzeci de husari), Világ, 24 decembrie 1918, 3.

[75] Kolozsvár a románok kezén (Clujul pe mâna românilor), Világ, 25 decembrie 1918, 7.

[76] Ignác Romsics: Erdély elvesztése (Pierderea Transilvaniei), op. cit. 153.

[77] Felhívás Kolozsvár közönségéhez (Apel către publicul clujean), Kolozsvári Hírlap, 24 decembrie 1918, 1.

[78] Nándor Bárdi: Otthon és haza (Cămin și patrie), op. cit. 90.

[79] Erdély sztrájkol a román rémuralom ellen (Transilvania în grevă împotriva regimului de teroare românesc), Világ, 25 ianuarie 1919.

[80] Mária Ormos: Padovától Trianonig (De la Padova la Trianon), op. cit. 129.

[81] MNL MOL K27 Minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procese-verbale ale Consiliului de Miniștri) 21 ianuarie 1919, 36.

[82] Raffay: op. cit. 288.

[83] MNL MOL K27 Minisztertanácsi jegyzőkönyvek (Procese-verbale ale Consiliului de Miniștri), 18 februarie 1919, 23.

[84] Sándor Vadász: Vix és Károlyi (Vix și Károlyi). Hadtörténelmi Közlemények, 2/1969, 258.

[85] Sándor Juhász Nagy: op. cit., 457.

[86] Emma Ritoók: Évek és emberek (Ani și oameni), op. cit. II. 96.

[87] Impériumváltás és színházi élet Kolozsváron, 1918–1919. Janovics Jenő visszaemlékezése (Schimbarea autorității statale și viața teatrală la Cluj, 1918-1919. Memoriile lui Jenő Janovics. Fragmente) (Publicat de Antal Róbert-István) Korunk, 12/2018, 89.

[88] Sándor Enyedi: Öt év a kétszázból: A Kolozsvári Magyar Színház története 1944 és 1949 között (Cinci ani din două sute: istoria Teatrului Maghiar din Cluj între 1944 și 1949). Magyarságkutató Intézet, Budapest, 1991, 33.

Articolul a fost tradus de Lóránd Rigán