Autor: Béni L. Balogh

Politicienii români de origine transilvăneană, printre care Petru Groza (1884-1958) și Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), au jucat un rol important în istoria României în secolul al XX-lea. Amândoi s-au născut și au crescut în Transilvania în perioada dualismului austro-ungar și au fost strâns legați de națiunea maghiară pentru tot restul vieții lor. Cu toate acestea, au avut cariere politice foarte diferite, iar memoriile lor istorice în România de astăzi contrastează între ele.[1]

Personalitate și istorie

O dilemă eternă a biografilor: oare „marile personalități” definesc epoca în care trăiesc sau, dimpotrivă, fiecare epocă își „produce” propriile personalități definitorii? În ce măsură poate prevala liberul arbitru uman în istorie? Care este rolul personalităților în istorie? Urmându-l pe Gábor Gyáni, consider că circumstanțele exterioare, „structurile” nu sunt doar o constrângere, ci și o oportunitate pentru omul care acționează, deoarece el însuși este cel care creează și modifică aceste structuri. Subiectul, ființa umană, poate, prin urmare ‒ ca să citez dintr-un studiu din 2017 al lui Gyáni ‒, „să acționeze într-un mod diferit față de ceea ce s-ar aștepta de la el, în ciuda forțelor impersonale care-l influențează”.

De ce tocmai Groza și Vaida-Voevod?

Există mai multe argumente în favoarea examinării evoluției imaginii maghiarilor tocmai la acești doi politicieni români.

• Ambii au fost politicieni influenți în istoria României în secolul al XX-lea, prim-miniștri multipli ‒ Groza și președinte ‒, care au avut o influență profundă inclusiv asupra sorții maghiarilor din Transilvania.[2]
• Atât Groza, cât și Vaida-Voevod și-au asumat cu consecvență transilvanismul în fața „regățenilor” (românii din Vechiul Regat).
• Prin creșterea și educația lor, ambii au ajuns să stăpânească perfect limba maghiară; se simțeau ca acasă în cultura maghiară și o iubeau.
• Amândoi au lăsat în urmă ample memorii, disponibile și în versiune tipărită în limba română.[3]

În ciuda punctelor comune de mai sus, cei doi au urmat căi politice complet diferite, iar atitudinile lor față de maghiari au fost radical diferite. Din cauza timpului limitat de care dispun pentru această prezentare, voi discuta doar despre copilăria și adolescența celor doi, abordând pe scurt punctele de ruptură pe care le consider cele mai importante.[4]

În lucrarea mea, caut răspunsuri la următoarele întrebări principale:

1. cum s-au socializat în Ungaria în copilărie și tinerețe și ce experiențe directe au avut cu privire la conviețuirea româno-maghiară;

2. care au fost principalele puncte de ruptură în raportarea lor la maghiari în această etapă a vieții lor;

3. care au fost motivațiile lor private, personale;

4. dacă a existat o contradicție între cetățeanul privat și omul politic în acest domeniu;

5. dacă, în calitate de politicieni, au avut o poziție consecventă, de principiu, cu privire la soluționarea problemei minorităților din România, sau dacă au fost mai degrabă preocupați de propriile interese de moment.

Petru Groza

Petru Groza (Băcia/Bácsi, 1884 ‒ București, 1958) s-a născut într-un mic sat cu populație majoritar românească din sudul Transilvaniei, județul Hunedoara.[5] Tatăl său era un preot ortodox cu sentimente naționaliste românești, iar mama sa ‒ fiică a unui preot ortodox ‒ a murit de tânără. Petru avea doar șapte ani. Pierderea mamei sale a avut un mare impact psihologic asupra lui: a devenit un copil dificil, neliniștit, certăreț, un adevărat „drăcușor”. Cu toate acestea, a fost un elev bun, deși a schimbat foarte des școlile: și-a început studiile la o școală a Bisericii Ortodoxe, apoi s-a mutat la școala maghiară din Lugoj. Apoi a fost transferat de tatăl său la școala elementară israelită din Coșteiu/Nagykastély, pentru că la Lugoj/Lugos furase bani împreună cu alți trei și, temându-se de pedeapsa tatălui său, a încercat să se sinucidă.

În cele ce urmează, voi examina, prin trei exemple, ce experiențe directe și puncte de contact a avut cu maghiarii în copilărie și tinerețe.

În 1895, a fost admis la Liceul Reformat „Kocsárd Kun” din Orăștie/Szászváros. Cei opt ani petrecuți aici au avut o influență decisivă asupra dezvoltării sale intelectuale și i-au influențat atitudinea față de maghiari în anii următori.

„La acea vreme, ca descendent al unei vechi familii clericale românești, crescând într-o atmosferă de tradiții șovine, cunoștințele mele de limba maghiară erau foarte rudimentare. Nu era indicat să vorbești prea bine și prea mult în limba maghiară.”[6]

Dar la Orăștie și-a însușit însă perfect limba maghiară. La examenul de bacalaureat el a obținut premiul întâi la limba și literatura maghiară cu eseul său despre János Arany. A păstrat până la sfârșitul vieții volumul cu legătură aurită a trilogiei Toldi pe care l-a primit ca recompensă, iar János Arany a rămas unul dintre poeții săi preferați, pe care îl cita adesea și cu plăcere.

S-a împrietenit pe viață cu mulți colegi de clasă și de școală de origine maghiară și evreiască, printre care Vilmos Nagy, mai târziu colonel de stat major și ministru al Apărării, Otto Roth, proclamatorul Republicii Banat în 1918, Béla Serestély, lucrător feroviar și poet, sau Ernő Tőkés, protopop reformat al Bucureștiului.[7] În propria sa descriere ulterioară, a fost un naționalist român de factură „romantică”. A fost entuziast față de idealurile naționale românești, dar nu a devenit extremist, și a subliniat mereu importanța toleranței reciproce. Într-o conversație după o lecție de istorie, de exemplu, el le-a spus colegilor săi ceea ce avea să proclame și cu o jumătate de secol mai târziu: succesul unei națiuni nu implică neapărat ruina alteia și, invers, nici ruina unei națiuni succesul celeilalte.[8] Simțea repulsie atât față de șovinismul maghiar, cât și de cel românesc. Pe prima a cunoscut-o mai ales prin intermediul unora dintre profesorii săi de la colegiu, iar pe al doilea ‒ în afara propriului mediu familial ‒ prin intermediul unui preot și dascăl ortodox român din Orăștie, care vorbea la ora de religie despre maghiarii „blestemați” și „hoardele barbare asiatice” în fața elevilor săi români.

O altă experiență importantă din tinerețe cu maghiarii este legată de cele două întâlniri cu contele Albert Apponyi, care, de asemenea, l-au marcat pe viață. Groza a apelat pe Apponyi, probabil în 1905, pentru a-i cere ajutorul, deoarece Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice nu-i aprobase cererea de a-și continua studiile superioare în Germania după câteva semestre absolvite la Facultatea de Drept și Economie a Universității de Științe Sociale de la Budapesta.[9]

Maniera sa fermă și sigură pe sine l-a impresionat pe Apponyi, care a remarcat și cât de bine stăpânește limba maghiară.

După ce a aflat, în cursul conversației, că tatăl lui Groza este preot ortodox român, Apponyi i-a aprobat cererea, sfătuindu-l să nu-și uite patria, Ungaria, și să-l viziteze din nou când se va întoarce din străinătate. Această vizită însă nu a mai avut loc, dar mai mult de un deceniu și jumătate mai târziu, în 1923, s-au întâlnit din întâmplare pe o stradă din Budapesta. Potrivit amintirilor lui Groza, Apponyi l-a recunoscut și i-a spus că chipul de „dac răzvrătit” al fostului său vizitator i-a rămas adânc întipărit în memorie. Lui Groza i-a plăcut metafora, iar în anii următori s-a referit deseori la sine însuși în acest fel. Probabil că era și mândru de faptul că Apponyi, care îi arătase bunăvoință, i-a dat acest apelativ.

Consider că al treilea punct critic foarte important este povestea romantică de dragoste trăită cu actrița Jozefina Kabdebó (Duți).[10] Jozefina era descendentă a unei familii nobiliare maghiaro-armenești, nepoata fostului comite suprem al județului Timiș, Gergely Kabdebó Talpasi de Baracháza. Groza, care la acea vreme avea deja o firmă de avocatură de succes și deținea proprietăți, acțiuni și hoteluri, a întâlnit-o pe Jozefina la Deva/Déva, unde s-au îndrăgostit.

În ajunul Anului Nou al lui 1912, s-au și logodit. Familia lui Groza s-a opus însă cu tărie relației lor. Tatăl său l-ar fi amenințat chiar că se va sinucide în fața altarului dacă se căsătorește cu o „boanghină” (unguroaică). Inițial, familia Iozefinei l-a primit bine pe pretendent și l-a văzut pe avocatul român înstărit ca fiind o partidă bună. În 1913, însă, o întorsătură neașteptată a evenimentelor ‒ probabil legată de situația politică și de escaladarea conflictului româno-maghiar ‒ a schimbat radical toate acestea.

Mama lui Duți i-a spus răspicat pretendentului: „Doar nu v-ați imaginat în mod serios că în această situație ne vom da fiica în căsătorie unui bădăran vlah.” Groza nu a uitat niciodată această replică și chiar și zeci de ani mai târziu, când a fost președintele României, spunea adesea că, „iată, până la urmă, a făcut ceva în viață bădăranul vlah”.[11]

Dar povestea de dragoste nu se termină aici. În 1916 s-a căsătorit cu Ana Moldovan, o fată dintr-o familie românească înstărită, cu care a avut cinci copii, dar dragostea sa pentru Jozefina s-a reaprins la începutul anilor 1920, în urma unei întâlniri întâmplătoare la Deva. În 1923 au avut împreună un copil nelegitim, Mária Bisztrai, viitoarea actriță de renume și directoare de teatru din Cluj/Kolozsvár.

Groza și-a asumat paternitatea și i-a asigurat fiicei sale o educație exemplară, iar mai târziu i-a ajutat și cariera. Astfel, practic, a avut două familii: una românească la Deva și una maghiară la Cluj, cu Jozefina și Mária. Și-a iubit ambele familii, deși a existat și un moment în care a vrut să divorțeze pentru a-și legaliza relația cu Jozefina. În cele din urmă, însă ‒ citând cuvintele lui Mária ‒ „politica reală” și interesele celorlalți cinci copii Groza, cei legitimi, au învins.

Alexandru Vaida-Voevod

Alexandru Vaida-Voevod s-a născut în 1872 la Bobâlna (mai demult Olpret)/Alparét, un sat majoritar românesc din fostul comitat Solnoc-Dăbâca din Transilvania de Nord.[12] Prin urmare, era cu doisprezece ani mai mare decât Petru Groza și, ca majoritatea românilor din nordul Transilvaniei, era greco-catolic. Provenea dintr-o familie de nobili români, strămoșii săi fiind ridicați la rangul de nobili de către principele transilvănean Gabriel Bethlen în 1627. A avut și strămoși și chiar membri ai familiei maghiari. De exemplu, bunica sa paternă, Róza Boér, care a murit foarte tânără, iar din partea mamei sale, bunica vitregă, Julianna Csoma, era unguroaică. Ca și Groza, a rămas orfan la o vârstă fragedă: avea doar nouă luni când mama i-a murit la nașterea fratelui său mai mic, Ioan.[13]

Pentru Vaida-Voevod, și poate pentru întreaga sa generație, unul dintre sentimentele definitorii ale vieții sale a fost sentimentul de inferioritate față de națiunea dominantă a țării, cea maghiară. El îşi aminteşte că încă din copilărie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a cunoscut atmosfera de intoleranță care îi înconjura adesea pe românii din Transilvania.

Zicătoarea batjocoritoare, auzită frecvent de la copii maghiari în copilărie, i-a rămas în memorie pentru tot restul vieții.

„Trage-te lângă mămăligă și nu fă larmă, măi mocane!”

Potrivit amintirilor sale, unii dintre colegii săi de clasă îl ocărau adesea ca „vlah sălbatic” sau „moț murdar”, iar Vaida-Voevod, temperamental și iute la mânie, nu se temea să le riposteze. Bătaia de joc reciprocă a degenerat adesea în încăierări violente. Fiind depășit numeric de copii maghiari și având un singur coleg de clasă de origine evreiască pe care să se bazeze pentru ajutor, a fost nevoit de cele mai multe ori să se consoleze cu superioritatea percepută a originilor sale românești sau cu ideea continuității daco-romane. În cele din urmă, din cauza șovinismului profesorului de aritmetică și pentru a învăța după limba maghiară şi limba germană, tatăl său l-a transferat de la școala unitariană la gimnaziul săsesc din Bistrița/Beszterce.[14]

Ani mai târziu, la Viena, unde a absolvit Universitatea de Medicină, a făcut cunoștință cu opiniile creștin-socialiste austriece și a intrat curând sub influența primarului antisemit și antimaghiar al Vienei, Karl Lueger. El a organizat demonstrațiile anti-milenariste de la Viena cu sloganuri rasiste și a propus colegilor săi și o acțiune radicală: arderea drapelului maghiar.

Între 1906 și 1910 a fost deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Magyarigen/Ighiu, iar între 1910 și 1918 pentru circumscripția Arpașu de Jos/Alsóárpás, remarcându-se printre colegii săi din opoziție prin atitudinea sa aprigă și intransigentă. Dar nu s-a dat în lături nici de la ironiile ieftine. Astfel, de pildă, în timpul dezbaterii proiectului de lege școlară al lui Apponyi din 1907, el a citit poemul batjocoritor Mokányok (Mocanii) al lui Gyula Győrffy ca „exemplu descurajator”, iar ca răspuns la acesta, a citit și textul nu mai puțin jignitor al propriului său frate, Ioan, intitulat Ungurii. Din cauza scenei scandaloase a fost obligat ulterior să-și ceară scuze de la parlament și chiar a rămas departe de ședințe o perioadă de timp. În această perioadă, a creat legături strânse cu prințul moștenitor Franz Ferdinand, care respingea dualismul și avea o aversiune față de întreaga societate maghiară, precum și cu cercul intim al acestuia. Îl considera pe István Tisza cel mai mare dușman al său, deoarece acesta era cel mai fervent apărător al intereselor maghiare în cadrul monarhiei: în memoriile sale, l-a numit dictatorul puterilor centrale și l-a descris ca fiind prototipul oligarhilor maghiari, pe care îi critica atât de sever. În plus, Tisza era calvinist, iar față de aceștia chiar și tatăl lui Vaida-Voevod, altfel tolerant, avea deja prejudecăți (mai ales față de femeile reformate).[15]

El și-a considerat celebrul discurs din parlamentul maghiar din 18 octombrie 1918, în care a cerut libertate națională deplină pentru românii din Ungaria pe baza principiilor wilsoniene, ca o revanșă și un fel de satisfacție pentru umilințele, reale sau percepute, pe care le suferise de-a lungul carierei sale de mai bine de un deceniu ca deputat maghiar. Privind retrospectiv la deceniile dualismului, el considera că încurajarea „înflăcărată” a mentorului său spiritual și bun prieten Aurel C. Popovici, adresată tinerilor români din Transilvania, a avut o importanță decisivă pentru întreaga sa generație:

„Învățați, pentru că trebuie să fiți mai buni decât ungurii și trebuie să fie mai pregătit și priceput fiecare dintre voi decât o sută dintre ei. Nu există altă aristocrație a poporului nostru în afară de voi. Voi trebuie să vă ocupați de masele resemnate, trebuie să treziți la conștiința civică și trebuie să vă organizați pentru a le transforma într-o națiune luptătoare.”[16]

De la sentimentul opresiv de inferioritate din copilărie, Vaida-Voevod a ajuns astfel să conștientizeze nevoia de „supremație culturală” față de maghiari și în acest spirit a luptat în primii ani și decenii ai carierei sale politice.

Concluzii

În ansamblu, atât Petru Groza, cât și Alexandru Vaida-Voevod au fost personalități extrem de colorate și amândoi au avut legături puternice cu maghiarimea încă din copilărie și tinerețe. Întreaga carieră a lui Petru Groza ilustrează foarte bine cum cineva din Transilvania secolului XX. putea fi atât un „prieten al maghiarimii” și un susținător sincer al apropierii româno-maghiare, cât și un „constructor de națiune” hotărât să realizeze obiectivele naționale românești. El a reușit să împace patriotismul său românesc cu respectul și dragostea sa pentru maghiari. În 1942 i-ar fi spus lui József Méliusz:

„Budapesta și Bucureștiul sunt amândouă stelele călăuzitoare ale Transilvaniei. Transilvania este mama de la sânul căreia ambele popoare trebuie să sugă liber hrana libertății. Chiar dacă poporul maghiar și cel românesc nu sunt frați de sânge, ele trebuie îmblânzite pentru a deveni frați sub același acoperiș, în îndeplinirea unor sarcini comune.”[17]

A crezut sincer în reconcilierea celor două popoare și și-a menținut această poziție de principiu până la sfârșitul vieții sale, atât ca cetățean privat, cât și ca om politic. Spre deosebire de el, Vaida-Voevod a avut adesea o atitudine imprevizibilă și contradictorie față de maghiari. Ca minoritar și apărător înverșunat al drepturilor românilor transilvăneni, a luptat cu toate forțele sale împotriva sistemului dualist și, după cum scria, împotriva puterii oligarhiei maghiare perfide și arogante. Ca majoritar și politician important al României Mari, pozițiile sale au variat în funcție de situația politică și de propriile interese de moment, ceea ce reflectă un grad ridicat de oportunism. Este adevărat că a respins întotdeauna asimilarea forțată a minorităților, dar acest lucru nu este suficient pentru a putea vorbi în cazul său despre o abordare bine gândită, consecventă și tolerantă în acest sens.

Memoria lor istorică

Similar biografiilor lor, și percepțiile istorice ale celor doi sunt foarte diferite. Petru Groza ‒ sau Groza Péter, așa cum îl numeau cândva cu drag maghiarii ‒ s-a bucurat de o popularitate neîntreruptă în Ungaria și printre maghiarii din Transilvania până în jurul datei căderii comunismului. Astăzi, însă, percepția sa este mult mai controversată. Mulți consideră că opiniile sale privind apropierea româno-maghiară au fost doar o șaradă demagogică și nu-i pot ierta faptul că administrația românească a fost reintrodusă în nordul Transilvaniei în timpul mandatului său de premier. Judecata asupra sa este predominant negativă în România. Faptul că statuile sale din Deva și București au fost demolate în 1990 și nu au mai fost reinstalate de atunci este un semn clar în acest sens. Este văzut ca un pregătitor al comunismului, iar unii îl acuză că nu a fost un român suficient de bun, deoarece a făcut prea multe concesii ungurilor, trădându-și națiunea.

Spre deosebire de Groza, care a murit ca șef de stat în 1958, Vaida-Voevod a fost forțat să trăiască la domiciliu obligatoriu începând din 1945 până la moartea sa, în 1950, sub stricta supraveghere a poliției. El a fost acuzat de crime grave împotriva „maselor muncitoare” și de a fi responsabil pentru dezastrul care a lovit țara. În timpul deceniilor de dictatură comunistă din România, numele său a fost în mare parte uitat sau a fost menționat cel mai frecvent într-un context negativ. După o lungă tăcere forțată, începând din anii 1990, mai mulți istorici români au încercat să facă o descriere detaliată a vieții și a carierei sale politice.

În multe orașe din România au fost ridicate monumente publice în memoria sa. În ultimii ani, cititorii din Ungaria s-au familiarizat și ei cu numele său, care este inseparabil de problematica conviețuirii româno-maghiare din secolul al XX-lea.

Note

[1] Versiune extinsă și completată cu note a prelegerii susținute la forumul de istorie a minorităților organizat de Institutul pentru Studiul Minorităților din cadrul Centrului de Științe Sociale la 10 mai 2021.

[2] Petru Groza a fost mai întâi ministru fără portofoliu în guvernul generalului Alexandru Averescu, între 1920 și 1921, apoi ministru interimar al telecomunicațiilor și, în cele din urmă, ministru responsabil pentru Transilvania. Între 1926 și 1927 a ocupat postul de ministru al lucrărilor publice. Prim-ministru al României din 1945 până în 1952, apoi președinte al Președinției Marii Adunări Naționale, și astfel șef al statului, din 1952 până la moartea sa, în 1958. Alexandru Vaida-Voevod a fost membru al Consiliului Dirigent Român, cu sediul la Sibiu și apoi la Cluj, între 1918 și 1920. Prim-ministru în 1919-1920, apoi prim-ministru de încă trei ori – pentru perioade relativ scurte – în 1932-1933. Ministru de interne în două guverne ale lui Iuliu Maniu, cu o întrerupere de câteva zile, între 1928 și 1930. Membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris de la sfârșitul Primului Război Mondial, iar în calitate de prim-ministru, președinte al delegației.

[3] Petru Groza: Adio lumii vechi! Memorii. Bucureşti, 2003; Alexandru Vaida Voevod: Memorii. Vol. I–IV. Ed.: Alexandru Şerban. Ed. a 2-a. Cluj-Napoca, 2006.

[4] Am început să cercetez biografia lui Petru Groza la îndemnul lui Nándor Bárdi, căruia îi mulțumesc pentru încurajare și pe această cale.

[5] Pentru detalii biografice, vezi Dorin-Liviu Bîtfoi: Petru Groza, ultimul burghez. O biografie. Bucureşti, 2004; Groza: Adio lumii vechi! Memorii… op. cit. Aceste lucrări nu vor mai fi menționate separat în cele ce urmează.

[6] Petru Groza: A börtön homályában. Malmaison, 1943‒1944 telén. Ediția a 2-a. Budapest, 1986, p. 170.

[7] Prietenia dintre Roth, Groza, Tőkés și Serestély a fost numită de ceilalți colegi de clasă „cvadriga” și a rămas legendară în anii și deceniile următoare. Vezi Gerelyesné Dian Éva: Petru Groza politikai pályája 1945 utáni dokumentumok tükrében. Századok, 1985, nr. 5-6, p. 1274.

[8] Vajda István: Groza Péter? ‒ Jelen! A szászvárosi Kun-Kollégium volt diákjainak negyvennégy esztendős érettségi találkozója Budapesten hajdani iskolatársukkal, Románia miniszterelnökével. Szivárvány, 10 mai 1947, p. 3.

[9] În memoriile lui Groza, unde descrie întâlnirea lor, Apponyi figurează din greșeală ca ministru, deși nu a deținut funcția ministerială decât mai târziu, între 1906 și 1910.

[10] Vezi Dehel Gábor: Bisztrai Mária. Beszélgetőkönyv. Kolozsvár, 2011.

[11] Ibid.; Bogdán Tibor: Bisztrai. Háromszék, 17 aprilie 1999, p. 5.

[12] Pentru detalii biografice, a se vedea, mai recent, Liviu Maior: Un părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida-Voevod. Cluj-Napoca, 2018. Cf. Vaida Voevod: Memorii… op. cit.; L. Balogh Béni: Alexandru Vaida-Voevod és a magyar–román együttélés. In: Emlékirat és történelem. A VII. Hungarológiai Kongresszus (Kolozsvár, 2011. augusztus 22–27.) azonos című paneljének anyaga. Coord.: Horváth Jenő – Pritz Pál. Budapest, 2012,

[13] Deoarece atât bunica sa paternă, cât și mama sa au murit de febră puerperală, Vaida-Voevod a fost un mare admirator al lui Ignác Semmelweis, viitorul salvator al mamelor.

[14] A urmat o vreme și cursurile gimnaziului românesc din Brașov, dar nu am găsit numele său în registrele școlii.

[15] Dionisie Vaida i-a sfătuit pe cei doi fii ai săi, Ioan și Alexandru, să-și ia nevastă româncă, sau dacă nu, nemțoaică. Alexandru și-a amintit mai târziu cuvintele tatălui său în felul următor: „Unguroaicele? Nu zic, există și unele dintre ele care sunt distinse, corecte, inteligente și gospodare. Dar n-aș vrea să vă îndrăgostiți de unguroaice. Dar dacă așa va fi să fie, cu siguranță nu mi-aș dori să fie calviniste.” Vezi Vaida Voevod: Memorii… Vol. I. 38. Alexandru Vaida-Voevod s-a căsătorit în 1901, cu o româncă, Elena Safrono. Vezi Familia Vaida – Alexandru Vaida Voevod. http://www.vaidavoevod.ro › arbore › familiavaida 

[16] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, București, fond Vaida-Voevod, Alexandru, dos. 283, vol. I. f. 2. Apud L. Balogh: op. cit. p. 65.

[17] Apud Főcze János: A MADOSZ, Baloldali magyar történet a két világháború közötti Romániában (1934–1944). Kolozsvár, 2020, p. 278-279.

Articolul a fost tradus de Lóránd Rigán