Interviul va fi disponibil în curând și în lb. maghiară / Az interjú hamarosan magyar nyelven is elérhető lesz.
Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan este cercetător științific grad III la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române. Mircea Abrudan are două titluri de doctor: în istorie (2013), respectiv în teologie ortodoxă (2021) și s-a specializat în istoria modernă a Transilvaniei, a Imperiului Habsburgic, respectiv a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Bucovina și Banat. Printre alte premii, Mircea-Gheorghe Abrudan a fost distins cu Premiul „Dumitru Stăniloae” al Academiei Române (2017) și cu Premiul „Dimitrie Cantemir” al Academiei Oamenilor de Știință din România (2019).
Spune-mi, te rog, cum te-ai întâlnit cu istoria și cum ai decis să te înmatriculezi în 2005 al Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB)?
În primul rând aș dori să-ți mulțumesc, domnule coleg, dragă Csaba, pentru acest dialog și pentru amiciția pe care o avem de câțiva ani! Răspunsul simplu și direct la întrebarea ta este pasiunea, dorința de a cunoaște istoria și de a o studia la nivel profesionist, nu doar ca hobby, în privat. Este vorba și despre o motivație mai adâncă, care ține de istoria familiei mele, de una din poveștile cu care am crescut în copilărie. Bunicul meu matern, născut la Cernăuți în martie 1936, a fost nevoit să se refugieze în martie 1944 din calea sovieticilor, părinții lui luându-și cei trei copii, un fecior și două fete, câteva lucruri într-un geamantan și plecând în refugiu. A avut această șansă datorită faptului că străbunicul meu era funcționar al statului român, lucrând la CFR, și astfel i s-a oferit oportunitatea de a pleca din Cernăuți cu ultimul tren. Au plecat de acolo lăsând în urmă o casă și întreaga familie a străbunicului, despre care nu mai știu absolut nimic. Au peregrinat prin diferite orașe (Simeria, Oradea, Șimleul Silvaniei) până când, în cele din urmă, s-au stabilit la Cluj în 1956, locuind în cartierul Dâmbu Rotund, în blocurile de lângă depourile CFR-ului. Nu au mai văzut niciodată Cernăuțiul.
Alături de familia bunicului s-au refugiat surorile și frații străbunicii, care s-au risipit în toată țara, așa se face că bunicul a avut mătuși sau unchi, și respectiv verișori primari la Brașov, Timișoara, Oradea, Târgu Mureș, Făgăraș și Suceava, o singură mătușă rămânând la Cernăuți, pentru că fusese căsătorită cu un ucrainean. Interesant e faptul că, deși rudele străbunicii s-au risipit în diverse părți ale țării, bunicul a ținut legătura cu toți până la moarte, iar eu am reluat contactele cu descendenții lor, pentru că doresc să scriu o istorie a familiei și am început să strâng informații în acest sens. Bunicul mi-a povestit câte ceva despre acel refugiu și mi-a rămas întipărită în minte imaginea lui plângând, când asculta orice melodie sau emisiune la radio sau la TV despre Bucovina și despre Cernăuți.
Aveam opt ani când a murit bunicul, dar una din amintirile puternice, emoționante, pe care le am cu el este bunuʼ cu lacrimi în ochi urmărind o emisiune la TVR, cred că era tezaur folcloric, unde cânta cineva, probabil Grigore Leșe, melodia „Cântă cucul bată-l vina de răsună-n Bucovina” și el avea lacrimi în ochi. M-a marcat acest tablou, un bărbat în toată firea plângând în fața televizorului. Deci mi-am dorit să aflu ce s-a întâmplat atunci cu țara noastră și ce a determinat această durere pe care eu am văzut-o în sufletul bunicului meu. Ceilalți bunici, paterni, erau abonați la revista „Magazin istoric” și așa am mai citit istorie, ceea ce a amplificat dorința de cunoaștere, de a descoperi și de a studia, iar în liceu am decis să mă înscriu la Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB. Trebuie să spun că am avut și un profesor foarte bun de istorie în clasa a 12-a, că am participat la olimpiada de istorie și că am susținut proba opțională de istorie la bacalaureat.
Programul de licență în istorie l-ai urmat în germană. Ce înseamnă limba germană pentru tine ca istoric?
Eu am urmat secția germană maternă de la Colegiul Național „George Coșbuc” din Cluj-Napoca, absolvind clasele I-XII ale acestei prestigioase școli clujene, astfel că în momentul în care m-am hotărât să mă înscriu la Facultatea de Istorie și Filosofie am descoperit că există o linie de studiu în limba germană și am considerat că este firesc să o urmez pe aceasta. De altfel, am fost ultima generație de absolvenți ai acestei secții, care s-a desființat prin 2006, din simpla rațiune că nu au mai existat studenți care să opteze pentru istorie în limba germană. În generația mea, 2005-2008, prima generație de studenți „Bologna”, am fost opt studenți înscriși la Istorie, linia germană, și am absolvit cinci studiile de licență, patru studiile de masterat și trei pe cele de doctorat. Din cei patru, trei ne-am orientat spre istoria modernă și unul spre istorie antică și arheologie.
Revenind la întrebarea ta, vreau să menționez că în timpul facultății am aflat că cunoașterea limbii germane și învățarea paleografiei germane sunt extraordinar de importante în studiul istoriei Transilvaniei și a spațiului central-european, aș zice chiar indispensabile pentru studierea secolelor XVII-XIX, a perioadei stăpânirii habsburgice, când autoritățile de la Viena au adoptat și folosit limba germană ca limbă oficială în administrație.
În paranteză aș preciza aici că am învățat paleografia germană, „Frakturschriftul” ori „scrierea gotică”, cum o mai numesc unii, în anul doi de facultate, urmând două semestre un curs opțional, realizat de domnul Ioan Dordea de la Arhivele Naționale Direcția Județeană Cluj, un istoric ultraspecializat pe istoria extracției sării în Transilvania și excelent cunoscător al scrierii germane de secol XVIII-XIX. Deși atunci nu am intuit cât îmi va fi de folositor cursul dânsului, astăzi nu preget în a-l pomeni și a-i mulțumi ori de câte ori am ocazia. Fac acest lucru și deoarece astăzi nu mai există nici secția de studiu în limba germană la Facultatea de Istorie, dar nici măcar un curs de paleografie germană, ceea ce este tragic pentru viitorul istoriografiei românești.
Așadar, limba germană pentru mine în general, și ca istoric, în particular înseamnă o condiție indispensabilă pentru studierea istoriei Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, apoi înseamnă accesul la o literatură istorică de specialitate foarte bogată, fundamentală pentru anumite subiecte sau teme, literatură produsă mai ales de istoriografia săsească și austro-germană, dar și de cea română sau maghiară mai veche. Nu în ultimul rând înseamnă o formă de disciplinare a minții, a gândirii și a scrisului, precum și capacitatea de a dialoga fără probleme în Austria, Germania și în alte părți, unde există încă destui cunoscători ai acestei limbi.
La masterat ai fost student în cadrul programului de studii „Istoria Europei de Sud-Est/Joint Degree Programme in History of South-Eastern Europe”, care este co-organizat de UBB, de Universitatea Karl-Franzens din Graz și de Universitatea din Ljubljana. Cum au trecut acești doi ani?
Au trecut foarte repede, prea repede…, dacă privesc acum înapoi și văd că au trecut 13 ani, eu studiind la acest masterat între anii 2008 și 2010, parcă nici nu-mi vine să cred! Dar vorba scriitorului Marin Preda, „timpul nu are răbdare cu oamenii”. Au fost doi ani foarte frumoși, în care m-am specializat să zic așa, m-am focalizat pe lecturi exclusive despre istoria acestui spațiu central-sud-est european și balcanic, să zicem a arealului geo-politic care a fost marcat de Imperiul Bizantin, de Regatul medieval maghiar și de Imperiul Habsburgic, apoi de statele naționale emergente în secolul al XIX-lea și după Primul Război Mondial.
Desigur, această deschidere o datorez semestrului petrecut la Universitatea din Graz, unde am urmat 2 cursuri și 2 seminarii focalizate exclusiv asupra istoriei medievale și moderne a Bazinului Dunărean și a Balcanilor, a ceea ce ei numesc Europa de Sud-Est și care cuprinde toate statele de la est de Viena, până la limita spațiului ex-sovietic și la țărmurile Mărilor Egee, Mediterană și Adriatică. Recomand fiecărui student, indiferent de disciplina pe care o studiază sau de studiile pe care le urmează, să parcurgă un semestru la altă universitatea din afara României. Există în acest sens destule oportunități, precum bursele Erasmus sau alte opțiuni. Este o experiență foarte folositoare, care îți deschide orizontul academic, dar mai ales cultural și te ajută să înveți să te descurci în alt context național, lingvistic etc. Plus că sunt câștiguri și pe plan personal, eu de pildă și acum țin legătura cu colegi Erasmus veniți la Graz nu numai din Europa, ci și din Asia și Africa de Sud.
În concluzie, acest masterat a fost un mare câștig și sunt bucuros că am optat pentru aceste studii masterale, că am cunoscut profesori și studenți deosebiți, am descoperit un oraș minunat, Grazul, capitală culturală europeană în anul 2003, o Universitate de tradiție, Karl-Franzens, fondată cam tot în același interval cu cea de la Cluj, mă refer bineînțeles la Colegiul Iezuit din secolul XVI, profesori de mare valoare, precum Harald Heppner și Karl Kaser, și bineînțeles am avut acces la biblioteci, total altfel configurate decât cele de la noi, și astfel deschideri spre noi titluri bibliografice, spre o literatură de specialitate istorică adunată la Graz din tot acest areal geografic răsăritean.
Nu pot să închei aceste gânduri referitoare la perioada petrecută la Graz fără a menționa că am păstrat legătura cu profesorul Heppner și cu alți colegi de acolo, sfaturile și metoda de cercetare propuse de profesorul Heppner fiindu-mi extrem de folositoare, dânsul, ca orice istoric serios și onest, pledând pentru cercetarea arhivelor și aducerea unor noutăți în istoriografie, abia după aceea putând noi „revoluționa” metodologia, conceptele etc. Așadar, toate experiențele Graz-țioase mi-au folosit și îmi sunt de folos în activitatea mea științifică și nu numai.
Povestește-mi despre profesorii, mentorii cu care ai avut posibilitatea de a lucra.
Am avut mulți profesori foarte bine pregătiți. Școala istorică clujeană este între cele mai serioase și valoroase nu numai din România, ci din întreg spațiul Europei de Sud-Est. E o constatare la care am ajuns eu pe parcursul mobilităților externe, nu o concluzie bazată pe studii sau algoritmi scientifici internaționali. Nu aș dori să fac o ierarhizare, ci mai degrabă îi voi pomeni pe profesorii care m-au impresionat ca dascăli și oratori de excepție, apoi pe cei de care m-am atașat și de care mă simt în continuare apropiat. Înainte de aceasta aș preciza că eu am fost atras de istoria modernă și contemporană, să zicem secolele XVIII-XX și de aceea interesul meu a fost canalizat sau focusat, cum mai spun unii astăzi, spre profesorii care ne-au inițiat în această istorie. Între profesorii remarcabili pe care i-am avut vreau să-i enumăr pe domnii Doru Radosav și Ioan Aurel Pop, care-și captivau pur și simplu auditoriul la cursuri, sălile erau mereu pline, iar prelegerile savuroase, mai ales ale domnului profesor Radosav care preda istoria istoriografiei, dar făcea și paranteze cu analize politice, literare.
Pe domnul profesor Ioan-Aurel Pop nu l-am avut dascăl la catedră pentru că era plecat în Italia când am studiat eu cursul de istorie medie, dar am avut ocazia să-l am profesor patru zile la o școală de vară din Austria, la un castel lângă Graz în vara anului 2010, unde pur și simplu a fost încântător. Eu am fost tare mândru pentru că aveam colege și colegi din toată Europa, din Africa și America de Nord, toți fiind impresionați de dânsul, de modul său captivant de predare. Apoi l-aș aminti cu drag și pe domnul profesor Ovidiu Mureșan, alintat „puiu”, care este o bibliotecă ambulantă, cu o foarte vastă cunoaștere istorică, poate enciclopedică și care mereu m-a îndemnat să citesc pe lângă lucrări de istorie, multă literatură, deoarece așa îmi dezvolt vocabularul. Dânsul este și un mare povestitor, iar eu am avut ocazia să stau cu dânsul la povești într-o călătorie cu microbusul Cluj-Graz, deci vreo 10 ore, în care am povestit verzi și uscate, bineînțeles din istorie! Despre asta, altă dată.
M-am apropiat și am rămas în legătură cu profesorii de la catedra de istorie modernă, cu domnii Ioan Bolovan și Ion Cârja, cu doamna Ana Sima, cu regretatul profesor Teodor Pavel, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Mentori consider că am avut doi profesori, pe domnul profesor Rudolf Gräf, care era responsabil de studenții de la linia germană și cu care am avut cursuri în fiecare an, alături de care am fost la diverse conferințe și școli de vară din țară, din Austria și Germania, care mi-a și fost coordonatorul lucrărilor de licență, masterat și doctorat. Cu dânsul sunt în contact până astăzi, colaborăm la proiecte editoriale, la diverse acțiuni culturale și științifice, aș zice că s-a dezvoltat și o apropiere sufletească, în sensul că îmi cunoaște și familia, iar eu, soția și fetele ne-am făcut un obicei din a-l colinda de Crăciun.
Celălalt mentor a fost și rămâne profesorul Nicolae Bocșan, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Dânsului îi datorez deschiderea celor două mari șantiere de cercetare doctorală, de la el primind imboldul sau impulsul de a studia relațiile mitropolitului Andrei Șaguna cu sașii ardeleni, care s-a dezvoltat în teza de doctorat elaborată în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, respectiv cercetarea istoriei clerului militar ortodox din Monarhia habsburgică, ceea ce a devenit de fapt o nouă teză de doctorat, susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă.
La profesorul Bocșan mă raportez ca la un veritabil magistru, tocmai pentru că am primit de la el aceste idei și pentru că am intrat să zic așa în cercul său de studenți, în școala istorică pe care a creat-o la UBB și care azi îi poartă numele prin Institutul de Istorie Ecleziatică „Nicolae Bocșan” al UBB, dar mai ales prin istoricii pe care i-a format. Consider că e cea mai valoroasă moștenire pe care ne-a lăsat-o. Veșnică să-i fie pomenirea și binecuvântată amintirea!
Ai publicat și publici destul de mult. Care publicație a fost cea mai grea de elaborat, și care a fost aceea care ți-a oferit cea mai mare împlinire?
Am lucrat la multe proiecte, unele ale mele, altele cerute sau sugerate de colegi, de profesori, de activitatea de cercetare și de proiectele de plan ale Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române unde activez din anul 2017. Cea mai mare împlinire profesională sunt cele două teze de doctorat, susținute la UBB în noiembrie 2013 și în septembrie 2021, pentru care am primit titlurile de doctor în istorie și în teologie cu calificativul maxim, summa cum laude. Ambele au fost publicate la editura Presa Universitară Clujeană, în 2015 și în 2022, iar cartea din 2015, „Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția pașoptistă și Marea Unire” a fost distinsă cu premiul „Dumitru Stăniloae” al Academiei Române în anul 2017, deci aș putea spune că este cea mai mare împlinire și satisfacție de până acum, deoarece un premiu al Academiei Române se acordă o dată în viață.
A doua teză, cea despre „Biserica Ortodoxă și clerul militar din Monarhia habsburgică între Pacea de la Carloviț și Primul Război Mondial (1699-1914)” a fost mai greu de realizat, fiindcă a necesitat o mult mai mare muncă de cercetare în arhivele din Viena și în cele din România. Tema istoriei clerului militar în general și a celui ortodox în special în armata cezaro-crăiască a Monarhiei habsburgice este foarte puțin cercetată în istoriografia română. De altfel nici în literatura germană sau maghiară nu există încă o carte dedicată istoriei clerului militar ortodox, de aceea a trebuit să recurg în primul rând la studierea surselor, ceea ce a presupus o muncă îndelungată în arhivele de la Viena, unde am cercetat tema aceasta în lunile iunie-iulie și noiembrie-decembrie 2015, apoi în februarie 2018. Tu ai lucrat în Arhivele de la Viena, în mod deosebit în Kriegsarchiv, deci știi ce presupune această muncă: depistarea surselor, transcrierea sau fotografierea lor, apoi descifrarea și prelucrarea acestora. Am lansat cartea de curând la Cluj-Napoca, la București, la Bistrița, la Sibiu și la Timișoara, deci s-a meritat efortul în sensul că volumul s-a bucurat de o largă receptivitate, tocmai datorită noutății subiectului studiat. Așadar, ambele cărți mi-au adus satisfacții, cum și celelalte volume sunt și rămân bucurii unice în viața unui istoric, a unui om de cultură.
Ți-ai afirmat de mai multe ori părerea conform căreia ai dori o colaborare mai strânsă cu istoricii maghiari, care trăiesc și activează în România. După părerea ta, care sunt impedimentele acesteia și care ar fi potențialele căi de colaborare?
Da, aș dori o mai strânsă colaborare pentru că e spre binele istoriografiei și al societății în care trăim. De altfel, sunt teme sau subiecte mari, pe care doar așa cred că le putem studia și rezolva pe viitor, doar dacă colaborăm și dialogăm. Spun dialogăm, pentru că de la dialog trebuie să plecăm, fiindcă dacă nici nu stăm de vorbă sau urmăm un dialog al surzilor nu ajungem nicăieri. Pe de altă parte, cred că principalul motiv sau argumentul de căpătâi în favoarea colaborării o reprezintă nevoia, necesitatea, obstacolul sau obstacolele lingvistice și de prelucrare a surselor, a izvoarelor istorice. Să fim realiști, câți istorici tineri, să zic de până în 50 de ani, mai cunosc temeinic astăzi în România, dar și în Ungaria, cele patru limbi ale izvoarelor istoriei Transilvaniei: latina, maghiara, germana și româna, fără de care nu poți scrie de pildă despre Răscoala lui Horea sau despre Revoluția de la 1848, sursele vremii fiind redactate în toate aceste patru limbi. Ori, într-un proiect de cercetare ai nevoie de oameni care să stăpânească aceste limbi. Totodată, cred că noi, cei mai tineri, putem trece mai ușor peste anumite animozități din trecut și putem colabora fără probleme.
Este însă nevoie de bunăvoință, disponibilitate și respect reciproc. Deci de dialog, spun asta pentru că am realizat în anii 2020-2021 mai multe emisiuni la TVR Cluj despre Trianon, privit din diverse perspective: istoric, demografic, al relațiilor internaționale, a istoriei naționale și a minorităților etc. Nu am reușit să aduc în aceste emisiuni decât un singur istoric român de etnie maghiară, ceilalți pe care i-am abordat și nu vreau să dau nume ca să nu stânjenesc pe nimeni, au refuzat politicos, deși emisiunea nu era tezistă sau unilaterală, deoarece am discutat liber. Nu am găsit așadar un interlocutor maghiar, istoric maghiar, care să vorbească în românește despre cum au perceput maghiarii ardeleni Trianonul.
Între timp a apărut la Editura Humanitas o carte despre percepția Primului Război Mondial și a Trianonului de către maghiarii din Transilvania, ceea ce este o realizare foarte importantă, care mă bucură! Alte obstacole sau impedimente, cum le-ai definit tu, sunt cele care vin dinspre lumea politică și dinspre naționalismul găunos, radical, extremist. Am ferma convingere că un istoric onest, un om de cultură în general, nu va folosi istoria ca armă politică, deci nu va recurge la instrumentalizarea acesteia, cum se întâmplă adesea în societatea actuală, și va respecta nu numai identitățile culturale, etnice, naționale și confesionale, ci și anumite sensibilități. Cel puțin nu va pune gaz pe foc, acolo unde nu e cazul și unde lucrurile par liniștite sau pot fi liniștite.
Îmi vine în minte acum exemplul cimitirului eroilor de la Valea Uzului. Îl consider un caz tipic de manipulare și incitare la ură după model politicianist. Ori e lipsă de respect și de pietate creștină să ne apucăm acum să dezgropăm morții sau să distrugem cruci, indiferent dacă sunt la căpătâiul unui Ion, János sau Johann! Acolo trebuie respectați toți cei înmormântați, români, maghiari și de alte naționalități, fără a ridica aiurea garduri sau a pune sute de panglici tricolore, românești sau maghiare. Iar slujbe de pomenire și ceremonii de comemorare o pot face și unii și alții, că rugăciunea numai bine ne poate face…
Revenind însă la istoriografie și la lumea istoricilor, cred și știu că potențial există, cerere sau necesitate în vederea implementării unor proiecte mari există, însă trebuie să trecem peste impedimente, peste obstacole, poate chiar să ocolim unele subiecte sensibile, fiindcă har Domnului teme de cercetare există destule. Așadar, principalele probleme, cred eu, sunt de natură umană, lingvistică și politică. Între acestea aș exemplifica lipsa de încredere și de onestitate, necunoașterea limbii maghiare de către marea majoritate a istoricilor români și puținele, prea puținele publicații în limba română ale istoricilor maghiari. Mă refer în special la lucrări vizând istoria Transilvaniei sau a întregului bazin dunărean. Acestora li se adaugă amestecul politicianist de tipul sloganelor sau manipulărilor obsesive, ca de pildă vehicularea ideii de autonomie teritorială a ținutului secuiesc, contestarea unor acte de voință națională a majorității populației (1 decembrie 1918), jignirea publică a unor eroi ai celorlalți, ori mai urât a zilelor lor naționale, fluturarea prea mare a unor nume care nu convin celorlalți, fie români, fie maghiari, refuzul de a discuta liber, netezist sau fără interese politice și sentimentale anumite teme, precum mișcarea de la 1848, dualismul, Trianonul. Sintetizând, consider că trebuie să avem mai multă încredere, să ne ținem la distanță de interesele politicianiste, să ne respectăm, fiindcă dacă nu există respect se ajunge la jigniri și să fim pur și simplu mai deschiși unii față de ceilalți.
Care sunt planurile tale pe viitor?
Sunt planuri și proiecte de scurtă sau de lungă durată, de interes instituțional și personal. Cele de lungă durată vizează în primul rând proiectul de plan al Institutului, și anume continuarea colecției „Izvoarele Răscoalei lui Horea”, proiect de cercetare la care lucrez în echipă și care vizează publicarea pe viitor a rapoartelor comisiei de anchetă a răscoalei, condusă de contele Jankovich. Eu sunt responsabil de documentele în limba germană, alți colegi de cele în maghiară și latină. Un alt proiect important, inițiat anul trecut și care se va întinde până în 2027, este dedicat lui Avram Iancu, în contextul comemorării trecerii lui în eternitate (150 ani în 2022), respectiv sărbătoririi bicentenarului nașterii sale (2024). Urmează să fie publicate mai multe lucrări, volume, sinteze, studii și documente, despre biografia lui Avram Iancu, din nevoia recuperării lui istorice și istoriografice pentru contemporani.
Apoi sunt proiectele mele personale cu bătaie lungă. Acestea decurg din cele două teze de doctorat și vizează cercetarea și restituirea vieții, activității și operei unor mari personalități ale istoriei și culturii române, precum mitropolitul Andrei Șaguna, profesorul Ioan Lupaș, preoții militari Vasile Georgevici, Ignatie Carabeț, Sava Popovici Săvoiu și alții, ale căror biografii sunt aproape deloc sau insuficient cunoscute. Voi exemplifica cu trei mari direcții de cercetare la care lucrez permanent, dar cu intermitențe. În primul rând, la corespondența inedită a mitropolitului Șaguna, corespondență pe care o strâng și pe care vreau să o editez cândva în mai multe volume, continuând astfel proiectul inițiat de profesorul Nicolae Bocșan și intitulat „Andrei Șaguna, Corespondența”.
Fiind vorba despre corespondența unei personalități remarcabile care a scris în patru limbi, nu poate fi realizat acest proiect fără o colaborare între istorici care să cunoască limba română, maghiară, germană și sârbă. Alături de corespondență lucrez și la câteva opere teologice și istorice șaguniene, care n-au mai fost editate din vremea lui, deci la ediții critice care se fac greu. În al doilea rând, vorbesc de opera profesorului Ioan Lupaș, din care am reeditat deja două volume, alte două fiind în lucru. Profesorul Lupaș este cofondatorul Institutului de Istorie Națională din Cluj, deci instituția la care activez, de aceea restituirea operei lui, mă rog a unei părți a operei lui, pentru că el a scris enorm, o consider nu numai un proiect științific, ci și unul memorial și de suflet, de cinstire a acestuia.
În al treilea rând este vorba despre publicarea medalioanelor extinse ale unor clerici militari, despre care am strâns foarte multe documente din arhive, dar nu am putut să le fructific integral în a doua teză de doctorat. Unii dintre acești preoți de armată și-au scris memoriile, cum e cazul lui Sava Popovici Săvoiu, acestea fiind cuprinse în 45 de volume însumând 24.000 file! Îți dai seama ce efort este necesar pentru a publica așa ceva! Însă cu răbdarea treci marea, așa că încet, încet sper să înaintez în toate aceste proiecte.
În final, aș mai adăuga nevoia permanentă de a citi, de a fi racordat la fluxul istoriografic, ceea ce necesită timp. Nu pot decât să sper că bunul Dumnezeu îmi va da sănătate și că nu îmi va scădea entuziasmul odată cu trecerea anilor.
Foto: Institutul de Istorie George Baritiu
